Povestea tartei cu mere: de la aluat, la restaurantele de top ale lumii

POVESTEA TARTEI TATIN, UNA DIN VERSIUNI.
Mademoiselle Stephanie este grăbită. Are de pregătit cina pentru oaspeții hotelului și se plânge că nu are ajutor. Când e grăbită, rulează r-urile cu putere, ca și cum ar râșni piper lung de Indonezia. Pentru seară a anunțat supă rrece de carrtofi și prrrrrraz sotat în unt, fripturră de rrață la cuptorrr cu purrre pufos și prăjiturrră cu merre.

Este trecut de patru după-amiază și abia a reușit să tranșeze rața și să curețe mormanul de cartofi. O ajută un băiat, însă acela mai mult se zgâiește la fustele slujnicei. La ora cinci și jumătate friptura este condimentată în cuptor, iar prazul se desface leneș în tigaie, sfârâind ușor în unt.

Cina se servește la ora 19:00 și mai sunt atâtea de făcut… Ah, Caroline, sora ei de sânge, singurătate și hotelărie tocmai acum și-a găsit să stea la palavre cu vânzătorul de lapte!  Ca domnișoare respectabile ce țin un hotel în Lamotte-Beuvron, la nici 160 kilometri de Paris, Stephanie și Caroline Tatin fac piața, gătesc și servesc singure oaspeții, primind ajutor doar la menaj și grădinărit. Nu se face ca niște domnișoare, chiar dacă au împletit cosița dalbă, să se ocupe de lenjeria cavalerilor ce poposesc la hotelul lor.

Stephanie a curățat merele și le-a pus la foc moale, scăldate în unt și zahăr. Verifică apoi rața în cuptor și decide că îi mai trebuie puțină untură. Pasărea aceasta nu a fost îndopată bine, o să aibă grijă să-i transmită ea fermierului Philippe. Pe când acoperă copanele cu untură de la rața de săptămâna trecută, nasul ei lung de fată bătrână îi spune că untul s-a caramelizat. Aleargă într-un suflet la mașina de gătit și strigă încă înainte de a ajunge: „Mon Dieu! Am ars merele!„

ARE DREPTATE, DAR NUMAI PE JUMĂTATE; MERELE S-AU RĂSCOPT ȘI-S RUMENE ȘI LIPICIOASE ÎN TIGAIE, bolborosind nervoase în suc propriu, îngroșat de unt și zahăr. Ce să facă? E trecut de șase și jumătate, nu mai are nici timp și nici mere să refacă prăjitura. Acoperă dezastrul cu o păturică de aluat foetat și răstoarnă prăjitura readusă la viață pe un platou. Feliile de mere se cuibăresc cuminți în sosul ce se-ntărește ușor, păstrându-le în formă și Stephanie continuă să o bombăne pe Caroline-flecara.

Cu inima cât un purice, domnișoara Stephanie se înfățișează oaspeților ținând în mână platoul rotund și îi servește cu gura strânsă, aruncând cu ochii săgeți verzi către mademoiselle Caroline, ce tocmai a intrat în vorbă cu un domn care a cerut a doua porție de desert. Se întâmpla pe la 1890, în Franța, iar desertul ce a luat numele surorilor Tatin a devenit simbol al patiseriei franceze.