Paul Cosmovici, Managing Partner, Cosmovici Intellectual Property: România autentică, dar neprotejată. Gust tradiţional, mândrie naţională, proprietate intelectuală

Fapt unu. Un reportaj difuzat de o foarte cunoscută televiziune din România arăta, pe un ton uimit şi uşor indignat, faptul că o parte greu de definit din produsele aşa-zis „tradiţionale” din România vin de departe: brânzeturi din Olanda, afumături şi mezeluri din Bulgaria şi aşa mai departe. E un semn clar că există cerere pentru astfel de produse de calitate, pe care producătorii locali nu o pot onora. Cum am ajuns aici? Nimeni nu poate da un răspuns raţional, argumentat, dintre cei intervievaţi, dincolo de „isteţimea românului” de a ocoli regulile etc.

Fapt doi. A fost vară, am fost în vacanţe. Este criză, dar tot mergem (unii dintre noi) în Grecia, Italia, Spania, Franţa. Printre multe alte lucruri care ne sar în ochi este şi abundenţa de produse locale, „meşteşugite”, curat artizanale şi nu doar trâmbiţate în buclă de trompetele marketingului de masă ca fiind bio/naturale. Multe dintre ele la preţuri accesibile, chiar şi pentru noi, românii. Ne întoarcem acasă cu un regret: de ce la „ei” se poate, la noi nu? Ştim că România dispune de un patrimoniu gastronomic excepţional, dar nu reuşim să-l transformăm în active de proprietate recunoscute, respectate şi protejate la nivel european. Acolo unde s-a reuşit acest lucru (rare cazuri) succesul a fost instantaneu. Problema noastră nu este lipsa tradiţiei, ci dificultatea de a o transforma, ca noţiune simbolică, dar foarte valorizantă, într-un drept colectiv recunoscut juridic şi exploatat economic.

Unde suntem? După două decenii de la intrarea în UE, însoţite de o accelerată industrializare a producţiei alimentare, de la spicul de grâu la produsul final, consumatorul informat şi exigent caută autenticitate, identitate, origini clare. Plus inevitabila „poveste” din spatele produsului, care să-l convingă, să-l farmece, în sensul bun al cuvântului, că banii în plus pe care i-a dat pe alceva decât un produs de masă, oarecare, au meritat cu adevărat. Evoluţia aceasta a gusturilor şi preferinţelor, despre care sociologii cred că pot spune mai multe, explică succesul produselor prezentate drept „tradiţionale” – chiar şi atunci când acest caracter tradiţional nu poate fi demonstrat prin certificare reală, fiind mai mult o construcţie culturală decât o realitate istorică strictă. „Tradiţia” este reconstruită permanent de prezent şi o consumăm comercial ca atare. Avem în ţara noastră mii de produse care se declară a fi „tradiţionale”, dar foarte puţine care beneficiază efectiv de protecţia europeană a unei indicaţii geografice. De ce suntem în această situaţie delicată, de ani de zile? În viziunea mai amplă a proprietăţii intelectuale, o indicaţie geografică nu este un simplu certificat de calitate, o sugestie că „aşa se făcea pe vremuri”, „ca altădată” etc. Aşa funcţionează memoria şi nostalgia gustului, iar marketingul exploatează abil această stare de fapt. Indicaţia geografică este un drept de proprietate, cu constrângeri şi beneficii, cu tot ce presupune acesta. Trasând un cadru minimal, trebuie spus că el presupune existenţa unei metode tradiţionale de producţie documentate şi verificate, caracteristici speciale ale unui mediu local, terroir, cum ar spune francezii, o capacitate de control şi de trasabilitate, precum şi, foarte important, existenţa unei comunităţi de producători capabili să ducă mai departe „flacăra” unui produs. Direct spus, nu este suficient ca un cioban din Munţii Făgăraş să producă o brânză excelentă. El trebuie să-i convingă şi pe alţi confraţi producători să facă acelaşi lucru, să nu trişeze, respectând reguli stricte, pe baza unui caiet de sarcini comun. Or aici se cam rupe firul. Provocarea la adresa acestui mod de a gândi şi acţiona este mai degrabă socială şi instituţională decât tehnică.

De-a lungul timpului, România a dezvoltat diferite scheme şi soluţii pentru încurajarea „produselor tradiţionale”, până la punctul de a goli noţiunea de „tradiţie” de sens şi a o face un simplu cuvânt de marketing, exact ce doream să sugerăm la începutul temei. Valoarea economică reală apare abia atunci când produsul intră în sistemul european, prin dreptul proprietăţii intelectuale şi certificare. Spre deosebire de „produsul tradiţional” cu notorietate locală sau vagă şi protecţie limitată, indicaţia geografică (DOP-ul) este un drept de proprietate recunoscut pe tot teritoriul UE, care poate fi apărat juridic cu succes. El generează nu doar valoare economică, ci şi una de reputaţie, poate trage la remorca sa economia şi turismul gastronomic sau de altă natură a regiunii pe care o reprezintă. Produsul tradiţional este deci mai aproape de patrimoniul cultural cu care ne mândrim. DOP-ul (indicaţia geografică) este deja un activ economic palpabil şi nu doar un ideal nostalgic, uşor manipulabil de către politicieni interesaţi. Avansăm ideea că în România am moştenit din comunism această idee că „tradiţia” este ceva sacru, mai degrabă legată de patrimoniu sau de folclor şi nu un activ economic foarte practic, protejabil prin lege. Marele paradox românesc este acela că România are toate ingredientele necesare pe care le caută consumatorul european avizat: biodiversitate, agricultură care încă mai păstrează tehnici ancestrale de producţie, o tradiţie culinară vie, nesofisticată, zone rurale cu identitate clară, chiar şi produse de mănăstire biologice, cu o mare încărcătură spirituală, simbolică. Autenticitatea atât de mult dorită este deja prezentă, dar nu şi transformată în drepturi economice protejate inteligent. Problema României nu este lipsa tradiţiei, ci conversia insuficientă a tradiţiei în proprietate intelectuală.