Oprinie: Regretele tardive ale unui fost patron, care și-a acordat un salariu mic când lucra, iar acum este pensionar cu o modestă pensie

Acest articol este rodul unei discuții amicale pe care am avut-o acum câțiva ani cu o veche cunoștință, fost patron, în prezent pensionar.

Acesta mi-a relatat cum a ajuns să aibă o pensie modestă, după foarte mulți ani de muncă, inclusiv ani de muncă ca patron al unei afaceri, cândva destul de prosperă.

Povestea lui începe în perioada anilor  1990 când curajul de a începe  o afacere era în mare vogă. Împreună cu  câțiva colegi s-au desprins dintr-o întreprindere de stat, care scârțâia din toate încheieturile pentru a supraviețui,  și au pus bazele unei firme private. Piață exista pentru firma lui și a colegilor, entuziasm era pe măsura, iar treaba mergea ca pe roate. Munceau mult, erau creativi și se bucurau că nu mai depind de sistem, și , din când în când, se gratulau cu titlul ”capitalistule”.

Interlocutorul meu, Patronul, a luat, în acele vremuri, o decizie pe care, cu mândrie, a adus-o la cunoștință tuturor: și-a stabilit un salariu foarte mic, iar pe ceilalți colegi i-a plătit regește. Se credea un lider care se sacrifică pentru binele firmei, numai să meargă treaba.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, piața a suferit schimbări majore, au apărut competitori noi, costuri mai greu de controlat. Firma a început să gâfâie, iar ei au fost nevoiți să tragă obloanele, lăsând în urmă  amintirile unor vremuri de pionierat. Nu a mai rămas decât pensionarea, ca ultimă soluție.

Dar, iată că odată cu pensionarea, a apărut și momentul adevărului. Patronul are o pensie mică, și asta în raport cu salariul pe care l-a avut la propria firmă. Preocuparea lui de a limita cheltuielile cu salariile pentru a menține firma pe linie de plutire, pentru a reinvesti, l-a adus în situația de a avea o pensie mult mai mică comparativ cu foștii colegi. Acesta și-a sacrificat interesul personal, pe termen lung, pentru profitul firmei. Și-a neglijat propriul viitor, preferând ”să fie bine” la propria firmă.

Mi-a povestit, cu mult umor, cum decurg  întâlnirile ocazionale cu foștii colegi din firmă, când este ținta ironiilor acestora. Evident ironiile vizează ”dieta” de care se bucură, la pensie, fostul  patron.

Acum regretă că nu și-a pus un salariu mai mare, dar este tardiv. Din păcate spiritul de sacrificiu pentru propria firmă nu poate înlocui contribuțiile la fondul de pensii. Viața l-a sancționat la bătrânețe și nu mai contează cât de puternică a fost firma lui. Trebuie să facă față acestei nedreptăți auto-provocate.

În momentul de față adevărul este reprezentat doar de suma înscrisă pe talonul de pensie. Nu mai contează nici faptul că nu a vrut să-și  sufoce firma cu taxe. Logica pe care a aplicat-o la acele momente acum s-a întors împotriva lui. A fost o contradicție între succesul managementului financiar al firmei și strategia existențială pe termen lung a patronului. Sistemul public de pensii recunoaște doar contribuțiile trecute în ștatele de plată.

Povestea interlocutorului meu poate fi utilă, chiar un fel de manual, pentru cei care încă se mai sacrifică pentru propria firmă, cu riscul de a-și periclita, din punct de vedere financiar, bătrânețea.