Eșecul negocierii legii salarizării s-a datorat faptului că s-a făcut având barometrul fricii, de atingerea de salariile din sectorul bugetar, la cele mai înalte cote

Se negociau niveluri salariale prin legea salarizării  ca și cum acestea ar fi fost plătite de o altă economie, mult mai performantă, cu un PIB mult peste al nostru. Anvelopa salarială se majora, de la o negociere la alta, cu 8 miliarde de lei, cu 12 miliarde, chiar ajunsese și la 17 miliarde, fără a se lua în calcul faptul că acești bani nu există, și trebuie împrumutați cu dobânzi cămătărești. Despre deficit nici nu s-a pomenit, important este să se păstreze privilegiile.

Această lege a fost amânată ani la rând, a fost un cartof fierbinte pentru toate guvernele, fiind ținută prin sertare,  doar pentru a nu tulbura apele. Nimeni nu s-a încumetat, să intre, precum în Bronx, în iatacul bugetar și să facă ordine în sistemul de salarizare deviant, plin de sporuri și privilegii. La stat sunt companii și instituții „blue chips” din punct de vedere salarial. A fost pusă în dezbatere pe ultima suta de metri, fiind jalon în cadrul PNRR-ului, miza fiind suma de 770 milioane de euro, bani pe care, de fapt, i-am și pierdut. Nu a contat nici faptul că datoria publică externă a depășit 60% din PIB ceea ce înseamnă instituirea unor restricții când se pune problema de majorări salariale. Politicianul populist nu s-a abținut de la a încerca să arunce iar cu bani publici pentru a se pune la adăpost electoral.

Creșterea salariilor  a fost sincronă cu creșterea împrumuturilor și cu creșterea taxelor și impozitelor. S-au solicitat majorări, s-au dat, nu a interesat pe nimeni consecințele. Niciun partid post decembrist nu a avut curajul să se opună, fiind foarte „înțelegători” cu orice solicitare. Uneori partidele au manifestat chiar o obediență anticipativă  când s-a pus problema  majorării salariilor. Întreg discursul politic fost centrat pe „noi am dat”. Prin strategia „wage-led growth” majorările salariale  au avansat ca un tanc, depășind orice obstacol: deficit bugetar, nivelul împrumuturilor, chiar și bunul simț. Fiecare partid a plusat cu câte ceva la salarii, cu scopul de a dobândi simpatii electorale. Această strategie grandomană și inconștientă a împins salariile dincolo de limitele pardonabilului, generând o deformare a pieței muncii și o aberație salarială pe măsură: cei finanțați au salarii mult mai mari decât finanțatorii.

Această lege a salarizării  avea ca scop să facă ordine în administrația publică, să aducă mai multă echitate și credibilitate. Promisiunea că niciun salariu nu va scade a fost insuficientă pentru a trece această lege. Dacă ar fi fost aprobată conform doleanțelor  sindicatelor și a unei părți dintre politicieni ar fi fost în contradicție cu realitatea economică din țară. Sectorul privat face față cu greu contextului economic și îndeosebi reducerii consumului, iar din punct de vedere salarial asistăm aici la o plafonare a veniturilor, un fel de „Pauza lui Engels” cum numea economistul Robert Allen perioada de stagnare a salariilor din timpul Revoluției Industriale.

Legea a fost negociată ca și cum beneficiarii acesteia erau autonomi, nu aveau nicio treabă cu chinurile economice din țară. Sentimentul îndreptățirii era la el acasă. Singura lor dorință era o creștere impetuoasă a veniturilor, fără să fie interesați de cascada de cheltuieli generate și de riscul unui colaps al încrederii piețelor în situația bugetară din țară, cu implicații imediate asupra finanțării datoriei publice. Și mai trebuie avut în vedere un aspect, Guvernul trebuie să pună bani deoparte, dacă vrea să mai atenueze deficitul bugetar.

Există posibilitatea ca cei care ne finanțează să se uite cruciș la noi și  să interpreteze  respingerea acestei legi ca o formă de instabilitate  și incertitudine în gestionarea finanțelor țării, toate acestea fiind un pretext pentru mărirea dobânzilor. Nu este nicio noutate faptul că la deficite  bugetare mari piețele vor reacționa cu nervozitate.

Și pentru toate acestea este nevoie de un Milei care să spună sus și tare: „ Bani nu mai sunt” pentru favoritisme salariale, iar sufocatul sector privat nu trebuie să plătească pentru nechibzuința fiscală a politicienilor.