Dragoste în vremea portocalilor. Cum arată cea mai ”fierbinte” regiune a Spaniei, un Paradis pe pământ

Cei mai înalți munți din Spania continentală sunt în Andaluzia. Vârful Mulhacén din lanțul muntos Sierra Nevada s-a oprit din crescut la puțin sub 3.500 de metri. Unul dintre cele mai frumoase castele din lume – Alhambra – a fost construit tot în această regiune din sudul Spaniei. O salbă de sate albe (celebrele Pueblos Blancos) încununează zonele de coastă ale Andaluziei. Un exemplu este Tarifa – un oraș-sat cunoscut de surferii, windsurferii și kitesurferii din toată lumea. Cu o mare turcoaz mai mereu supărată (de vântul puternic din zonă), această localitate este clar o destinație pentru pasionații de sporturi de apă, că doar aici și-au dat întâlnire Mediterana și Atlanticul. La o privire mai atentă însă, descoperi că la doar câțiva pași de plajă se află un orășel alb ce își poartă cu mândrie influențele maure, dar care a împrumutat și ceva din liniștea insulelor grecești. Aerul tot spaniol rămâne.

Andaluzia este cea mai fierbinte regiune a Spaniei, atât la propriu, cât și la figurat. Vara, temperaturile din termometre se apropie vertiginos de 40 de grade Celsius. Dar e o căldură care arde, care iese din asfalt. Iar iernile, blânde de altfel, sunt încălzite de ceva spectacole de flamenco în timp ce în aer se simte un parfum fin de portocale.

În Japonia mi-am dorit să ajung primăvara, atunci când înfloresc cireșii. E o imagine ruptă din picturile marilor impresioniști. Nu degeaba an de an japonezii se bat cu turiștii străini pentru a surprinde cele mai frumoase cadre.

În Provence, deși nu am ajuns încă, vreau să aterizez vara, ca să miros lavanda în floare. Îmi pare un peisaj greu de egalat. Nu degeaba Cezanne, Van Gogh și Picasso s-au îndrăgostit de această regiune din sudul Franței.

În Andaluzia nu știam că trebuie să ajung când portocalii sunt perioada lor de glorie. Nu știam de fapt când ar fi mai bine să merg, dar uneori lucrurile se întâmplă de la sine. La final de decembrie și început de ianuarie, când temperatura coboară chiar sub pragul de 20 de grade (în timpul zilei, pentru ca nopțile să fie mai reci), toate drumurile sunt flancate de portocali încărcați până la refuz. Pe alocuri mai vezi și unul-doi lămâi, iar norocoșii se pot întâlni și cu un pomelo.

În Cordoba – una dintre cele mai cunoscute trei minuni ale Andaluziei, alături de Sevilia și Granada –, în fața catedralei Mezquita, ai o grădină de portocali unde vizitatorii și turiștii deopotrivă stau la un pahar de vorbă, iau prânzul sau pur și simplu admiră arhitectura locului. Mezquita, perla coroanei din Cordoba, este unul dintre puținele locuri din lume unde poți merge la slujbă într-o moschee. Influența maură este peste tot în sudul Spaniei. În Mezquita, în Alhambra, în cartierele istorice din Granada, în Alcazarul (Palatul Regal, care încă este folosit de capetele încoronate ale Spaniei) din Sevilia. Aici ghidul ne-a povestit că putem vedea stilul Mudejár, care se află la intersecția dintre arhitectura europeană și cea maură. Este caracteristic pentru sudul Spaniei și este o încântare pentru privire și o dovadă în plus că măiestria omului nu ține de tehnologie și de studii, ci de înzestrare și răbdare.

Alcazarul este „sora mai mică”, dar nu mai puțin încântăroare, a palatului Alhambra, acesta din urmă fiind unul dintre, dacă nu cel mai important obiectiv turistic al Spaniei. Zilnic, mii de oameni trec pragul acestui loc pentru a descoperi cum se „croșetează” în piatră, pentru a vedea cum atenția la detalii poate da naștere unor adevărate opere de artă. Aceeași Alhambra este locul celor mai apropiate de perfecțiune „piscine” din lume. Nu sunt piscine infinite (infinity pools), dar în apa lor cristalină se oglindește cel mai bine cerul. Iar în grădinile acestui loc trebuie să își fi dat masteratul cei mai importanți hairstyliști din lume, pentru că niciun fir de iarbă nu iese din rând. Totul este aranjat și ferchezuit la milimetru. Nu lipsesc nici portocalii din acest tablou în care palatul se profilează în cadru secund, cu o serie de culmi înzăpezite în spate, culmi ce se înalță semețe în spate. Alhambra se bate cu Versailles în multe clasamente pentru cel mai important palat al Europei. Se întrec în frumusețe, în grandoare, în decadență. Dar sunt la fel de diferite ca un vin de Bordeaux (Franța) și unul de Rioja (Spania). Amândouă câștigă premii la competițiile internaționale de profil, dar iubitorii și cunoscătorii știu că sunt cum nu se poate mai diferite. Este ca o competiție de Miss Popularitate, iar rezultatul va fi mereu subiectiv.

La fel de greu îmi e mie să aleg ce mi-a plăcut mie cel mai tare în Andaluzia. Sunt la fel de subiectivă și ar fi incorect să aleg între minunea care se numește Sevilla și Cordoba cea de poveste cu a ei Mezquita împrejmuită de curțile îmbrăcate în mușcate. E de altfel o competiție în Cordoba între localnici, primăvara, pentru a primi titlul de cea mai frumos „coafată” curte din oraș. Locuitorii urbei își deschid porțile pentru vizitatori și lupta începe. Câștigătorii cei mari sunt însă turiștii, care se pot bucura de această priveliște.

Despre Sevilia cred că s-ar putea scrie romane întregi în care autori de top din lume să îi pună frumusețea în versuri sau în proză. Dacă nu i-a cântat-o sau pictat-o încă niciun artist, atunci cu siguranță urmează, pentru că oricât ai vrea să te opui, de Sevilia te îndrăgostești fără drept de apel. Am realizat de-a lungul anilor că îmi amintesc fraze și citate fără să știu de multe ori unde le-am auzit sau când. Când am plecat spre Andaluzia, mi-a răsunat în minte „Si no has visto Sevilla, no has visto meraviglia”. În traducere, „Dacă nu ai vazut Sevilia, nu ai văzut minunea”. Ca de obicei, la pomul lăudat m-am dus sceptică și, ca de alte multe ori, m-a cucerit. Definitiv și irevocabil. Și nu doar cu un loc, cu celebra ei piață Plaza de España, cu un fel de mâncare sau cu un vibe, ci cu totul.

Că tot am amintit de frumusețe și dragoste, ar mai fi și adormitele Pueblos Blancos, sate de un alb imaculat, mai ceva ca Albă-ca-Zăpada, și zona de coastă unde marea se îmbrățișează cu oceanul. Și dacă mai adaugi pe listă și Granada cu al ei Alhambra, atunci toate piesele acestui puzzle numit Andaluzia sunt gata, așezate la locul lor. Iar imaginea finală este greu de uitat.

Cred că aș putea să îl parafrazez pe Pablo Neruda, care zicea: „I want to do with you, what spring does to the cherry trees“ („Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireșii“). Eu aș adapta versurile și aș spune: „Vreau să fac cu tine ce face iarna cu portocalii în Andaluzia”.