Au mai rămas cinci ani până când România va adopta euro. Cum reducem decalajele legate de nivelul de trai

ÎNAINTE DE ADOPTAREA PROPRIU-ZISĂ A EURO, ȚĂRILE CANDIDATE TREBUIE SĂ TREACĂ PRINTR-O PERIOADĂ INTERMEDIARĂ DE CEL PUȚIN DOI ANI, denumită mecanismul de schimb valutar (ERM II), interval în care va fi testată stabilitatea monedei naționale.

cinci ani trec repede, s-ar putea spune. Dar decalajele care ne despart de țările din zona euro sunt destul de mari, așa că drumul spre euro va fi cu siguranță o cursă cu obstacole. Avem în față un drum „lung și dificil„ până la adoptarea euro, spunea recent chiar guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Trecerea la euro a fost până acum o țintă mișcătoare. Inițial, obiectivul a fost 2014. Ulterior, s-a profilat momentul ianuarie 2015 pentru trecerea efectivă la moneda unică europeană. Apoi, a urmat o perioadă „fără țintă„. Iar acum obiectivul anunțat de guvern este 1 ianuarie 2019. Moment la care vor fi trecut deja două decenii de când euro a fost cotat pentru prima oară la București, în 1999, la un curs de 13.000 de lei vechi (echivalentul a 1,3 lei în prezent).

Adoptarea euro este și marea ambiție a guvernatorului Mugur Isărescu, aflat în fruntea BNR de aproape un sfert de secol. Trecerea la moneda unică europeană ar reprezenta al doilea obiectiv important atins de guvernatorul Isărescu, după ce denominarea și trecerea la regimul de țintire a inflației în 2005 au marcat stabilizarea leului după 15 ani de tranziție dură, timp în care inflația a fost galopantă, iar cursul valutar a avut mai multe episoade de depreciere abruptă. În anul 2000 Isărescu a susținut, din poziția de premier, strategia de la Snagov – un plan pe șapte ani, a cărui țintă finală era integrarea în Uniunea Europeană (UE). Și integrarea s-a produs în 2007. Trecerea la euro în acest an ar fi încheiat un alt ciclu de șapte ani și ar fi marcat integrarea completă în structura Uniunii Europene. Dar n-a fost să fie așa…

Criza financiară și economică internațională a schimbat multe din paradigmele adoptării monedei unice. Turbulențele care au zguduit economiile emergente în anii de criză au lăsat loc pentru dezbateri aprinse privind oportunitatea adoptării mai rapide a euro de către membrii Uniunii care nu au făcut deocamdată acest pas. Cei mai mari membri estici ai Uniunii Europene, Polonia, Cehia și Ungaria, și-au încetinit pregătirile pentru trecerea la euro. Totodată, apetitul de a accepta alte economii mai slabe în Club este destul de redus.

Extinderea crizei datoriilor din Grecia în Irlanda, Portugalia sau Spania, țări mai puțin competitive, a subliniat dezavantajele apartenenței la euro pentru țările care nu sunt pregătite și necesitatea unor reforme profunde. Zona euro poate să fie o „cutie neagră„ dacă intrăm nepregătiți. Iar a considera zona euro ca un fel de panaceu este periculos, spunea în plină criză economică, în urmă cu patru ani, guvernatorul BNR.

Recent, Isărescu a mărturisit în fața parlamentarilor (când a fost avizat pentru al cincilea mandat de guvernator al băncii centrale) că este nevoit să opteze pentru aderarea la zona euro în următorii ani, întrucât nu îl ajută vârsta să mai creadă în decenii. El a sugerat astfel, implicit, că dorește adoptarea euro sub mandatul său. „Sunt forțat să fiu optimist și să fiu angajat în acest obiectiv, care este extrem de ambițios, dar care se poate încă atinge. În opinia BNR obiectivul este ambițios, dar încă fezabil. Este un drum lung și anevoios. Cu alte cuvinte, această țintă ar trebui să fie acoperită cu un parcurs cu obiective intermediare, cu lucruri mult mai concrete, și BNR lucrează la aceste chestiuni„, a arătat Isărescu.
Ultimele state care au aderat la euro sunt Slovenia (2007), Cipru (2008), Malta (2008), Slovacia (2009), Estonia (2011) și Letonia (2014). Toate cele 12 țări care au aderat la UE din 2004 sunt obligate prin tratat să adopte euro, dar trebuie mai întâi să îndeplinească mai multe criterii, astfel încât termenul este flexibil. Adoptarea euro rămâne singurul calendar cu repere clare pentru realizarea reformelor necesare pentru modernizarea economiei României, după punctarea altor două borne importante: aderarea la NATO în 2004 și integrarea în UE în 2007.

„Țintă ambițioasă„ – așa caracterizează majoritatea analiștilor obiectivul anunțat de guvern. De altfel, cei mai mulți analiști au spus în ultimul an că văd probabil anul 2021 pentru adoptarea euro, având în vedere stadiul reformelor structurale și fundamentele economice care nu permit recuperarea decalajelor într-un orizont de timp mai scurt. Dar stabilirea unei ținte de aderare la zona euro poate avea efecte benefice dacă va deveni o ancoră pentru implementarea reformelor structurale, care au fost tergiversate până acum, dacă va acționa ca un catalizator pentru politici coerente și consistente, au spus analiștii.

Este adevărat că la criteriile nominale de la Maastricht  – care vizează indicatori precum inflația, dobânzile, stabilitatea cursului de schimb, deficitul bugetar și datoria publică – stăm destul de bine. Înainte de a intra în zona euro, o țară trebuie să aibă un deficit bugetar sub 3% din PIB, datoria publică trebuie limitată sub 60% din PIB, iar inflația să nu depășească cu 1,5% media celor mai performante țări din zona euro. Țările candidate trebuie să treacă printr-o perioadă intermediară de cel puțin doi ani, denumită mecanismul de schimb valutar (ERM II), interval în care va fi testată stabilitatea monedei naționale. Astfel, cursul trebuie să rămână într-un interval de variație de plus/minus 15% față de un nivel central agreat.
România ar fi pregătită, teoretic, chiar din vara acestui an să intre în anticamera zonei euro (ERM II). Dar îndeplinirea acestor criterii nominale a devenit o condiție necesară, însă nu și suficientă pentru trecerea la euro. Această cutumă nu mai stă în picioare cu toate problemele din zona euro. A gândi numai în termeni de inflație, deficit bugetar, datorie publică, diferențial de dobânzi sau volatilitatea cursului pare superficial, insuficient. Atenția s-a concentrat în ultimii ani mai mult pe convergența reală.

Iar România are mult de recuperat la „categoria grea„ – convergență reală. Adică trebuie să reducem decalajele legate de nivelul de trai. Una dintre cele mai importante probleme legate de adoptarea euro este PIB-ul redus pe cap de locuitor, aflat la jumătate din media UE. Și fără o creștere economică de 4-5%, ținta 2019 nu se poate materializa. Pentru ca nivelul PIB/locuitor să ajungă la circa 60% din media UE ar fi necesari 10 ani cu un diferențial de creștere economică de 2 puncte procentuale pe an în favoarea României, șapte ani cu un diferențial de 3 puncte procentuale pe an sau cinci ani cu un diferențial de 4 puncte procentuale pe an față de media UE, după cum a estimat guvernatorul BNR.

Anul trecut economia a crescut cu 3,5%, depășind cele mai optimiste estimări. A fost cea mai bună evoluție a economiei din ultimii cinci ani, iar la nivelul blocului comunitar România a fost pe locul doi. Pe ansamblul anului 2013, economia zonei euro s-a contractat cu 0,4%, în timp ce PIB-ul UE a urcat cu 0,1%. Pentru 2014 analiștii văd posibilă o repetare a performanței economice de anul trecut.

Și mai e ceva: intrarea într-un bloc monetar înseamnă nu doar un alt nivel de dezvoltare, ci și un nivel de omogenitate a economiei și a societății care se atinge mai greu într-o economie mai mare. Adică Bucureștiul și zona Ilfov ar putea intra imediat în zona euro din punctul de vedere al dezvoltării, dar trebuie să intre toată România, după cum spune Isărescu.
Cu mai bine de o treime din depozitele populației și ale companiilor constituite în euro, cu 60% din împrumuturi date în moneda unică europeană și multe prețuri – de la servicii de telefonie până la autoturisme sau imobile – calculate și exprimate tot în euro, economia românească a început deja sa facă pași de trecere la moneda unică. În aceste condiții, acceptarea monedei unice ca monedă de tranzacție nu ar trebui să ridice mari probleme.