Ar trebui să ne îngrijoreze o posibilă independență a Cataloniei?

Majoritatea mișcărilor de independență din ultimii 15-20 de ani au avut în comun un singur lucru: dimensiunea economică. Îmbrăcată în ”hainele“ ideologiei sau ale apartenenței istorice, situația economică a dictat atât momentul cât și oportunitatea desprinderii de o entitate statală sau, după caz, suprastatală.

Mai simplu spus, problema refugiaților ca temă centrală a Brexitului sau problema naționalistă ca temă centrală a mișcării din Catalonia sunt pretexte pentru a declanșa ieșirea dintr-o stare care limitează potențialul economic al regiunii.

Din cele 18 comunități autonome din Spania, doar Madrid și Țara Bascilor depășeau în 2014 Barcelona ca venit mediu. |n 2016, fiecare catalan a câștigat, în medie, 28.600 euro – cu 19% mai mult decât venitul mediu al unui cetățean la nivelul Spaniei. E ușor astfel de înțeles de ce catalanii vor să fie independenți – e o mișcare pe care o vedem și în nordul Italiei, spre exemplu, acolo unde Lega Nord încearcă să impună un grad sporit de autonomie.

În cazul Scoției, referendumul pentru independență din 2014 a fost influențat de subiectul rabatului britanic, o sumă anuală de bani pe care statul o primea înapoi de la Uniunea Europeană, suma ridicându-se la aproximativ 5 miliarde de lire sterline. Compromisul a fost obținut în 1984 de fostul prim-ministru britanic, Margaret Thatcher, pentru a compensa așa-zisele ”beneficii reduse“ pe care britanicii le primeau din partea Comunității Economice Europene (CEE, predecesoarea UE).

Mai exact, din cauza sumelor mari care mergeau către Politica Agricolă Comună a CEE, Marea Britanie a cerut să primească înapoi o parte din bani întrucât nu poate beneficia de subvenții agricole din cauza climei și a reliefului care îngreunează practicarea agriculturii pe insulă. Actualmente, toate celelalte 27 de state membre ale Uniunii Europene cotizează pentru rabatul britanic. Dacă Scoția alegea să se separe de Regat, fondurile nu ar mai fi ajuns în conturile statului; din contră, dacă Scoția devenea ulterior stat membru al Uniunii, atunci scoțienii ar fi trebuit să cotizeze pentru un ajutor acordat inițial chiar lor. E evident că Brexitul a schimbat datele problemei, dar sentimentele naționaliste au fost atunci înfrânte de teama notei de plată.

V-ați lămurit, desigur, unde vreau să ajung; vă puteți imagina toate aceste subiecte legate de o regiune din România? Ar avea Ținutul Secuiesc interes să își protejeze potențialul economic? Trebuie desigur amintit că nu s-a pus niciodată problema independenței Ținutului Secuiesc, ci doar a autonomiei, diferență semnificativă în contextul celor explicate mai sus. 
Dar chiar și autonomia se traduce prin dreptul de a gestiona fonduri importante pentru regiunea în cauză. Și ajungem astfel la principalul motiv pentru care autonomia Ținutului Secuiesc va rămâne, cel puțin în următoarea perioadă, o idee construită în mare măsură doar de policitieni.

La nivelul întregii economii, salariul mediu a ajuns în 2016 la 2.088 de lei net pe lună, în creștere cu 12% față de anul 2015. Chiar dacă salariul mediu a crescut cu 6% în 2016 față de anul precedent, Harghita a rămas județul cu cele mai mici salarii. Covasna, alt județ din secuime, înregistrează în 2017 un salariu mediu de 1.747 de lei, aproape jumătate față de valoarea înregistrată în București.

E simplu de înțeles că interesul pentru autonomie e doar al celor care o duc bine sau al politicienilor. Iar aceștia sunt puțini în Ținutul Secuiesc. Chiar dacă mai vezi câteva steaguri secuiești arborate și majoritatea reclamelor sunt scrise în maghiară, e cale lungă până la un referendum în care oamenii să iasă la vot pentru a cere să-și gestioneze singuri puținii bani care le trec prin fața ochilor.