Ziaristul care s-a luptat cu presa, detectivii particulari, izolarea, amenințările și cu un colos financiar pentru a expune cea mai mare fraudă din istoria Germaniei

Când colosul financiar german Wirecard s-a prăbușit, sub povara unei fraude de aproape două miliarde de euro, scandalul s-a spart nu doar în capul executivilor companiei, ci și în cel al jandarmului pieței financiare din Germania BaFin și cel al auditorului EY.

Dimensiunile eșecului sunt cu atât mai mari cu cât frauda, una simplă, a fost expusă de Financial Times printr-o serie de investigații jurnalistice bazate pe documente ale Wirecard și mărturii ale unor denunțători. Iar ziariștilor de la FT nu le-a fost deloc ușor, ei ajungând, spre exemplu, subiecții unor calomnii și anchete penale ale procurorilor germani. Povestea investigației care a durat cinci ani – intimidare, supraveghere și teorii ale conspirației – a scris-o jurnalistul Dan McCrum într-un material cu titlul „Wirecard și cu mine: Dan McCrum despre dezvăluirea unei afaceri penale”. 

30 ianuarie 2019: era cam pe la jumătatea după-amiezii, într-o zi gri de miercuri, la Londra, când o duzină de roboți Twitter anonimi au prins brusc viață, scrie ziaristul de la FT. „McCrums este un penal. . . McCRIM, băiatule, TE DUCI LA ÎNCHISOARE!!”.

Pe măsură ce acest flux de abuzuri online a crescut, o altă voce, mai formală, s-a alăturat corului, cea a lui Heike Pauls, o analistă de cercetare de la Commerzbank respectată și urmărită de un public larg. A doua zi dimineață, a fost publicată o notă de cercetare către clienții băncii. Purta titlul „Și mai multe știri false”.

„Ieri, infractorul în serie Dan McCrum, jurnalist la altfel renumitul FT, a publicat un alt articol negativ despre Wirecard“, a scris Pauls. „La fel ca până acum, articolul lui McCrum a urmat unei creșteri vizibile a tranzacțiilor short selling în ultimele săptămâni. Credem că manipularea pieței pare evidentă. . . ”

Ea a continuat spunând: „Suntem de fapt mai preocupați de participarea activă evidentă a FT la manipularea pieței decât de acuzațiile aduse companiei. Credem că autoritățile de reglementare trebuie să analizeze cu seriozitate situația”.

La început, am crezut că nota este o farsă, dar, uluitor, era reală. Era doar cel mai recent episod dintr-o luptă care urma să dureze 18 luni, cu mine sub bombardament în timp ce băncile și autoritățile de reglementare germane au ignorat dovezi de fraudă corporativă pentru a mă pune în centrul unei teorii a conspirației. Uneori, părea că lumea înnebunise cu totul.

Wirecard a fost un pionier al operațiunilor de procesare de plăți din München care a gestionat plățile cu carduri de credit și de debit. O alintată a burselor care a promis că va face numerarul desuet, compania a crescut timp de peste două decenii pentru a deveni membru al indicelui bursier Dax și, în ochii investitorilor de retail, un gigant fintech care a reprezentat răspunsul german la Silicon Valley. Pauls a stabilit valoarea țintă a companiei la 28 de miliarde de euro, dublu față de cea a Deutsche Bank.

Acuzațiile de infracționalitate din partea Commerzbank – ideea că eu, în calitate de reporter, am fost cumva în legătură cu speculatorii care încearcă să distrugă o companie prin forțarea prăbușirii prețului acțiunilor și că FT acceptă acest lucru – nu a venit ca un șoc total. Timp de mulți ani, directorii Wirecard împreună cu banda lor de majorete corporative și-au făcut un obicei din a respinge criticii drept „short selleri criminali” care ar face profit dacă prețul acțiunilor companiei scade. Am investigat în Wirecard din 2014, urmând un pont că ceva nu era în regulă cu conturile sale. Împreună cu editorul echipei de investigații FT Paul Murphy și cu avocatul intern pentru calomnii Nigel Hanson am aflat la ce ne puteam aștepta în urma examinării companiei: abuzuri online furioase, hacking, ascultare electronică, supraveghere fizică și unii dintre cei mai scumpi avocați din Londra. Dar, în cele din urmă, șandramaua s-a prăbușit. La câțiva ani după ce roboții Twitter m-au atacat, Wirecard nu mai este decât o epavă care fumegă. Fostul director executiv Markus Braun se află în închisoare, așteptându-și procesul împreună cu alți colegi, în timp ce fostul director general Jan Marsalek a dispărut și este căutat de autorități.

O

Odiseea mea cu Wirecard a devenit publică pentru prima dată în aprilie 2015, când am scris o serie de articole pe Alphaville, blogul financiar al FT. Intitulată The House of Wirecard, seria a pus o întrebare simplă: e ceva greșit în calculele companiei? Zece luni mai târziu, Matt Earl și Fraser Perring, doi investitori profesioniști care acționau anonim la acea vreme, au publicat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Raportul Zatarra, numit după un pseudonim folosit de Contele de Monte Cristo al lui Alexandre Dumas. Acesta era o culegere incendiară de 100 de pagini cu dovezi și acuzații că, de ani de zile, Wirecard înșela rețelele majore de carduri administrate de Visa și Mastercard pentru a procesa plățile pentru jocuri de noroc online ale clienților americani, ceva considerat ca dubios de autoritățile americane la acea vreme. Articolul meu din februarie 2016 despre raport a declanșat un răspuns legal furios din partea avocaților Wirecard și a făcut ca echipa juridică a FT să înghită în sec deoarece Zatarra arunca acuzații de fraudă și spălare de bani în toate părțile. În mijlocul acestei furtuni, Paul Murphy, care la acea vreme era editorul FT Alphaville, a primit un telefon ciudat. Un speculator bursier și coleg de bârfă cu care Murphy vorbea în privat în mod regulat – numiți-l Bill – a vrut să prezinte pe cineva. Era Murphy absolut sigur de „lucrurile despre Wirecard” de pe FT Alphaville, a întrebat el? Bill a spus că este în legătură cu cineva care susține vehement contrariul. Acel cineva se numea Jan Marsalek.

M

Marsalek, pe atunci în vârstă de doar 36 de ani, era ofițerul operațional șef al Wirecard și creierul operațiunilor cu trucuri murdare. Un dealer suav care și-a trăit jumătate din viață în avioane private și hoteluri de lux, a prosperat acolo unde se intersectează lumea afacerilor, a criminalității, a politicii și a spionajului, un card de credit din aur solid băgat în buzunarul costumului creat de un designer renumit. Știm acum că a avut o serie de contacte cu servicii secrete din Rusia și Austria, dar și cel puțin o duzină de detectivi privați în mai multe țări. Documentele văzute de FT indică faptul că Wirecard avea la dispoziție un set larg de instrumente, de la o rețea de marionete pe social media care răspândeau propagandă până la supraveghere fizică și kituri sofisticate de ascultare a conversațiilor telefonice. Indiferent de cum a făcut-o, Marsalek identificase una dintre sursele obișnuite ale lui Murphy – și spera să o folosească pentru a influența articolele FT. Răspunsul lui Murphy pentru Bill a fost clar. „Nu oferim o ureche jurnalistică oamenilor care ne amenință să ne dea în judecată”, își amintește el că ar fi spus atunci. „Dacă Marsalek vrea să clarifice lucrurile, spune-i să răspundă la întrebările lui Dan”. Însă episodul l-a neliniștit. Cum și de ce un executiv care gestionează o afacere globală de procesare a plăților de miliarde de euro în Germania ar apela la Bill, proprietarul de mult timp al unui mare club de noapte din Londra care-și petrecea orele de vară jucând la bursă? După câteva zile, Marsalek a încercat o rută diferită către FT. Bryce Elder, jurnalist specializat pe burse, s-a întors de la un prânz de pe Mayfair și s-a așezat lângă Murphy în redacție. „Tocmai mi s-a întâmplat un lucru ciudat”, a spus el. „Mi s-au oferit bani pentru a scoate în liniște postările despre Wirecard de pe Alphaville. Desigur, i-am spus unde să meargă, dar mi-a răspuns că vine o ofertă de preluare din partea Wirecard“.

Toți trei am cercetat graficul prețurilor acțiunilor Wirecard și volumul de tranzacționare asociat. „Nu există nicio ofertă”, a spus Murphy. Prețul acțiunilor Wirecard a coborât după Raportul Zatarra, cu o treime. Publicitatea a trimis investitori de toate felurile înapoi la seria House of Wirecard pentru a citi episoadele anterioare în care speculatorii își exprimau suspiciunile cu privire la companie. Strategia evidentă a Wirecard a fost să descrie jurnalismul nostru ca fiind nesăbuit și prost informat -, iar pe acest front mașinațiunile companiei urmau să devină și mai creative. În aprilie 2016 au început să circule zvonuri printre traderii bursieri din Londra că FT era pe punctul de a raporta că Wirecard se afla în discuții pentru o preluare și că ziarul va emite o errată și scuze pentru articolele din trecut. Lui Elder, care își ține urechea aproape de această fabrică de zvonuri, i s-au precizat rapid condițiile presupusei oferte: Wirecard ar fuziona cu rivalul său francez Ingenico. De asemenea, a primit un nume și un număr la care să sune pentru verificarea tranzacției: era vorba de Jan Marsalek. Marsalek, aflat în acel moment la Moscova, a răspuns apelului și a confirmat preluarea: Wirecard ar fi ajuns la un acord cu Ingenico într-o tranzacție menită să creeze o forță europeană a procesării plăților. Prețul ar fi fost de 60 de euro pe acțiune, cu 70% peste prețul de piață predominant – o primă care ar fi uimit investitorii. Dar, în timp  ce Marsalek vorbea, apelurile erau ascultate și de directorii Ingenico din biroul nostru din Paris. Francezii erau fermi: nu au existat discuții, nu a existat o înțelegere, povestea este ficțiune. Ingenico a emis chiar și un răspuns oficial.

La FT am rămas uimiți. Un executiv de top dintr-o mare companie europeană cotată la bursă a încercat cu îndrăzneală să-i mintă pe jurnaliști pentru a publica o poveste complet fabricată, ceva foarte sensibil la prețuri. Acest lucru a fost bulverasant și profund intimidant. Ce alte tactici ar încerca compania, m-am întrebat.

Markus Braun, CEO-ul Wirecard, participă la o conferință de presă a furnizorului de servicii de plăți Wirecard, unde declară că va aplica pentru procedurile de insolvență (25 aprilie 2019).

Am aflat în decembrie, când capturile de ecran ale e-mailurilor dintre mine și un investigator corporativ au fost postate online pentru ca toată lumea să le vadă. Mai îngrijorător, acestea au apărut împreună cu o colecție de transcrieri ale unor mesaje de pe chat, prezentate ca dovezi că sincronizam publicarea articolelor despre Wirecard cu diverse fonduri speculative. Asociați ai Wirecard, ajutați de o echipă indiană de hackeri, și-au inventat propriul „denunțător” care a publicat această colecție de presupuse dovezi sub forma unui fișier numit Zatarra Leaks. Colecția includea corespondență piratată între fondurile speculative, fotografii clandestine de supraveghere a investitorilor la casele lor – și e-mailurile mele. Aceste lucruri a fost împachetate într-o conspirație furioasă despre traderi londonezi și jurnaliști corupți care și-au unit puterile contra unei inocente companii de tehnologie germane. Panicat, mi-am înlocuit toate componentele electronice personale și am pierdut zile setând parole elaborate pe fiecare dispozitiv. La sfatul lui Sam Jones, care a acoperit serviciile de securitate pentru FT, am atașat un timer routerului meu WiFi pentru a-l opri noaptea și a reduce astfel posibilitățile de atac. O zi mai târziu, o misivă furioasă a sosit de la Schillings, avocații Wirecard de la acea vreme. Oare editorul FT (de la acea dată) Lionel Barber văzuse dovezile care arătau că întreaga afacere Zatarra era o conspirație infracțională? Iar Dan McCrum, a fost el investigat de FT pentru corupție?

Au fost zile grele. A trebuit să predau corespondența mea pentru a arăta că aceste „dezvăluiri” erau de fapt mesaje scoase din context sau pur și simplu fabricate. Dar, din perspectiva Wirecard, pătarea reputației mele a funcționat. Combinația dintre un atac avocățesc înverșunat și implantarea unui fir de îndoială cu privire la nevinovăția mea a îngreunat ancheta despre companie. Exista, de asemenea, un sentiment descurajant că oricare ar fi fost povestea, investitorii și autoritățile de reglementare preferau povestea Wirecard. Prețurile acțiunilor companiei s-au dublat în 2017. Braun, cu statutul de miliardar din ce în ce mai probabil, a sărbătorit Crăciunul prin contractarea unui împrumut de 150 milioane euro de la Deutsche Bank, garantat cu valorea pachetului său de 7% din acțiunile Wirecard. La începutul anului 2018, Murphy lua masa cu unul dintre contactele sale obișnuite de „bârfă” la Signor Sassi, un restaurant italian de lângă Harrods, când Wirecard a ajuns subiect în conversație. „Știi că îți vor plăti bani buni pentru a nu mai scrie despre ei”, a spus contactul. Murphy zâmbi, respingând ideea. „Nu, vorbesc serios, ei îți vor plăti bani grei”, a insistat el. „Îți vor da 10 milioane de dolari. Du-te și vorbește cu Bill. El te va ajuta.” Intrigat de această ultimă întorsătură, Murphy a mers să-l vadă pe Bill, care a fost surprins de sumă, dar a explicat că „Marsalek vrea cu disperare să te întâlnească. Va lua un zbor de la München imediat. De ce nu aranjăm un prânz? „ „Hai să o facem”, a răspuns Murphy. Presupunerea noastră imediată a fost că aceasta era o capcană – o înțepătură pentru a demonstra că un jurnalist FT poate fi mituit. Dacă urma un prânz cu Marsalek, trebuia să îl înregistram sub acoperire. Întâlnirea în cauză a fost aranjată cu o viteză surprinzătoare – pentru 16 februarie 2018 – și, în cele din urmă, a avut loc la un restaurant steak house de fripturi de pe 45 Park Lane, unde prețurile limitează în mod natural numărul de persoane care iau masa. Împreună cu Marsalek au venit Bill și fiul său, plus un personaj misterios numit Sina Taleb, care nu a putut să explice exact de ce se afla acolo. În apropiere, pozâd în trei „doamne care iau masa”, se aflau Cynthia O’Murchu și Sarah O’Connor din echipa de investigații FT, precum și Camilla Hodgson, pe atunci reporter FT stagiar. Au înregistrat discret scena cu un aparat video montat într-o geantă de mână.

Tot efortul a fost pentru nimic: Marsalek nu i-a oferit lui Murphy 10 milioane de dolari. S-ar putea ca vreun buton neacoperit să ne fi dat de gol supravegherea de amatori sau ca ei să fi dorit ca Murphy să pună „întrebarea” incriminatoare. Totuși, Marsalek și-a exprimat convingerea, bazată pe ceea ce el a spus că este experiența sa directă, că jurnaliștii pot fi cumpărați cu ușurință. Și a insistat în mai multe rânduri că, în cunoștință de cauză sau altfel, lucram cu short selleri pentru a șubrezi acțiunile Wirecard. De asemenea, Marsalek a recunoscut, deși indirect, că a condus o operațiune de spionaj împotriva noastră. („Poate că au făcut-o prieteni de-ai mei”, a spus el) și a explicat, aproape prietenos, de ce era nevoie de acest lucru: o poveste FT dezinformată sau rău intenționată reprezintă o „amenințare existențială” pentru Wirecard, care, la fel ca orice instituție financiară, trebuia să păstreze încrederea celor cu care a făcut afaceri. „Dacă ne pierdem relațiile bancare corespondente, afacerea se va prăbuși aproape peste noapte“, a spus el. Wirecard nu putea ști, la acel moment, că soarta îi va fi scrisă mai târziu în acel an. În octombrie 2018, am zburat la Singapore pentru a întâlni denunțătorii împreună cu colega mea Stefania Palma de la biroul nostru de acolo. Am rămas stupefiați când au descris comploturi amatoricești pentru a falsifica facturi și a masca fluxurile de bani și am ascultat tot mai captivați pe măsură ce am aflat că există o pistă completă de hârțogăreală, o grămadă de documente interne Wirecard despre care se spune că sunt dovezi concrete ale fraudei.

Î

Întorcându-ne la Londra, având în vedere cunoștințele noastre despre capacitățile de supraveghere ale Wirecard, s-a decis că voi petrece următoarele trei luni într-un mic birou fără ferestre aflat lângă  redacția principală a FT, lucrând la un computer special, decuplat de la rețea. Am analizat documentele, evitând întâlnirile. Ne-am obișnuit să nu vorbim despre „companie” pronunțându-i numele – la fel ca Voldemort din Harry Potter -, doar pentru a fi în siguranță. Întregul proiect a primit numele de cod „Ahab”, după ce Peter Spiegel, pe atunci editorul de știri al FT, s-a inspirat din Moby-Dick și a început să se refere la Wirecard ca la balena mea albă. Partea principală a colecției de documente de la denunțători a fost un raport realizat pentru companie de o firmă de avocatură din Asia, Rajah & Tann. Numit „Project Tiger” și autorizat de un avocat Wirecard de nivel mediu din München, la cererea colegilor săi din Singapore, dosarul a dezvăluit acuzații puternice că registrele sunt măsluite. Pe 30 ianuarie 2019 eram gata. De la afacerea Zatarra, prețul acțiunilor Wirecard a crescut de șapte ori, propulsând compania în prestigiosul index DAX 30 al bursei germane. Afacerea valora mai mult de 20 de miliarde de euro, iar directorul executiv Markus Braun a prognozat cu încredere totală că veniturile vor crește de cinci ori, la 10 miliarde de euro, până în 2025. Dar știam deja că numerele erau false. Întrebări care s-au concentrat asupra operațiunii de măsluire a registrelor Wirecard din Singapore au fost adresate companiei la 6 a.m. ora Londrei, acordându-i șapte ore să răspundă. Am așteptat nervos, conștient că Wirecard ar putea alerga la instanțe pentru a încerca să ne oprească, susținând că o poveste despre o anchetă internă întreprinsă de avocați ar reprezenta o încălcare a încrederii.

La ora 12.30, Murphy a ieșit din sediul FT pentru un sandwich rapid cu crab și un pahar de vin la Sweetings, un loc de prânz arhaic chiar peste râu. Dar s-a întors repede vizibil alarmat. „Avem o scurgere! Avem o f….. de scurgere!” mi-a spus el. La Sweetings a primit un telefon de la un trader care a spus că a auzit că apare un articol despre Wirecard la ora 13:00 și se întreba ce raportăm. Ne-am așezat și am trecut în revistă numele celor care știau că intenționăm să publicăm în acea zi: noi doi, Nigel, avocatul, Lionel, editorul. Și doar atât. Copia nu era încă în sistemul nostru de gestionare a conținutului. Nu a existat nicio scurgere de la FT. Apoi ne-a picat fisa: orice scurgere trebuie să fi venit de la Wirecard. Alertată de întrebările noastre, compania a răspândit știri pe piața londoneză și era încă o dată pe punctul de a ne acuza că colaborăm cu speculatorii. Dovada era faptul că sursa lui Murphy știa de publicarea la ora 13:00. Nu aveam de gând să publicăm niciodată la acea oră; ora 13:00 a fost pur și simplu termenul limită dat pentru comentarii. Apoi a sosit o scrisoare de la Schillings: „Clientul nostru a fost informat cu privire la pozițiile short, mari și neobișnuite care au fost luate în această dimineață împotriva acestuia în așteptarea publicării informațiilor dăunătoare sau a acuzațiilor care ar avea un impact negativ asupra prețului acțiunii sale, așa cum au avut articolele anterioare ale Financial Times. Modelul repetat de complot cu jucătorii de pe piață și, în special, calendarul pozițiilor short luate în concordanță cu abordările domnului McCrum sunt deosebit de suspecte.” Ne-am publicat povestea în acea zi și prețul acțiunilor Wirecard s-a prăbușit. Într-o serie de articole din lunile următoare, am descris modul în care membrii superiori ai echipei financiare a companiei falsificau documente și inventau fluxuri de bani false. Palma a zburat în Filipine pentru a face vizite la adresele presupuse ale partenerilor de afaceri ai Wirecard de acolo. Una s-a dovedit a fi o companie de transport cu autobuzul; alta era adresa rezidențială a unui marinar pensionar care nu auzise niciodată de Wirecard.

Însă, în loc să urmărească dezvăluirile noastre, mari secțiuni ale presei de afaceri germane au acceptat pur și simplu versiunea evenimentelor spusă de Wirecard (orice nereguli contabile ar fi fost, erau minore și au fost oricum remediate, McCrum este un infractor care lucrează cu speculatorii) și au atacat FT în mod repetat. Și mai îngrijorător, BaFin, autoritatea de reglementare financiară a Germaniei, a adoptat o abordare similară, luând de bun ceea ce le-au spus directorii companiei. În februarie, Wirecard le-a predat o declarație de martor nesemnată a unui condamnat penal care, dacă chiar el a scris-o,  și-a trecut greșit propria adresă. Cu această „dovadă” că traderii știau că o poveste FT urma să vină pe 30 ianuarie – din nou se presupune că la ora 13:00 – autoritatea de reglementare a intervenit pentru a suspenda tranzacțiile de short selling cu acțiuni Wirecard timp de două luni pentru a proteja compania de speculatori. În aprilie, BaFin a depus o plângere penală împotriva mea și a Palmei, plus un șir de comercianți și fonduri speculative cu care nu am vorbit niciodată. Am avut o senzație ciudată văzând colegi care scriau despre urmărirea noastră iminentă în instanță. „Ești sigur că nu ai lăsat nimic să se scurgă?” a întrebat un editor, încercând să depășească linia dintre colegialitate și datorie. „N-ați fost încă arestați?” a devenit salutul standard în timp ce traversam redacția. Cel puțin aș fi aflat când ar fi apărut știrea. Palma era blocată în traficul din Jakarta când a aruncat o privire la telefon pentru a descoperi e-mailuri în care se discuta dacă este potrivit să fim pomeniți ca  suspecți într-un articol FT.

Jurnalistul Dan McCrum a scris el însuși în Financial Times povestea amplă a investigației Wirecard, care a durat cinci ani și a inclus intimidare, supraveghere, dar și teorii ale conspirației. FOTO: HEPTA

Wirecard a spus oricui era dispus să asculte că a dat în judecată FT, în timp ce partenerii săi din Filipine au amenințat și ei că ne vor acționa în justiție, susținând în mod fals că eu și Palma am încercat să mituim oficialii locali. În Manila Standard a apărut o poveste în care se pretindea că, cumva, marinarul pensionar a fost plătit să o mintă pe Palma când aceasta a venit la casa lui neanunțată. Toate acestea păreau doar bizare. Așa cum Fahmi Quadir, un short seller din New York, a exprimat-o într-o largă critică a interdicției de tranzacționare, autoritățile au creat „un mediu toxic în care denunțătorii vor evita să se prezinte de teama unei pedepse civile sau penale pentru faptul că spun adevărul. Intervențiile BaFin pot constitui un precedent periculos pentru îngrădirea pieței și capitularea în fața influenței corporative.” În urma știrilor privind interdicția de vânzare, ancheta penală și susținerea din partea conglomeratului japonez de top SoftBank printr-o investiție de 1 miliard de dolari în aprilie, prețul acțiunilor Wirecard a înregistrat o revenire puternică. Compania își anihilase din nou criticii. M-am întors în buncărul meu și la documentele noastre. Între timp,  directorii Wirecard se străduiau să se asigure că atunci când mă voi întoarce ei vor fi pregătiți.

Nu l-am întâlnit niciodată pe Nick Gold, dar Murphy l-a descris ca fiind un jucător compulsiv la bursă, trecut bine de patruzeci de ani, care va tranzacționa la cel mai mic zvon, dar și ca fiind un animal de petrecere care preferă cluburile scumpe. El este, de asemenea, unul din proprietarii The Box, un club destul de notoriu de „doamne și sticle” din Soho. Mai târziu în acel an s-a aflat că o rețea elaborată (dar, în cele din urmă, incompetentă) de agenți de informații și securitate angajați de Wirecard la Londra l-a avut ca țintă pe Gold în 2019. El a fost identificat ca fiind personajul vulnerabil dintr-un grup de prieteni care erau mari în imobiliare, jucau continuu pe piața bursieră și, în mod esențial, au pariat împotriva acțiunilor Wirecard.

Șeful operațiunilor de supraveghere a fost un libian, Rami El Obeidi. El a fost pentru scurt timp șeful serviciilor de informații externe din guvernul de tranziție instalat după ce liderul țării, colonelul Gaddafi, a fost ucis în 2011. Îi plăcea ca lumea să-i spună „Doctorul” și rămânea mereu la Dorchester când se afla la Londra, întâlnindu-se de altfel acolo cu oficiali din Autoritatea de Conduită Financiară din Marea Britanie pentru a mă acuza că conspiram cu speculatori pentru a doborî Wirecard. „Doctorul Rami” este cel care l-a adus pe un tip din Manchester care a fost în forțele speciale, Greg Raynor, pentru a lucra la cazul Wirecard. Raynor a ajuns la un fost agent de combatere a terorismului din MI5, Hayley Elvins, și împreună au adunat un grup de 28 de detectivi privați pentru a mă urmări pe mine, pe colegii mei și o serie descumpănitoare de investitori și șefi de fonduri speculative, inclusiv Crispin Odey.

Era destul de clar până acum că FT devenise o mașină uriașă de făcut bani pentru aceste operațiuni negre care încercau să ne descurajeze să scriem. Arcanum Global, deținut de Ron Wahid și consiliat de un șir de foști lideri militari, polițiști și ofițeri de informații, avea un contract de 3,2 milioane de lire sterline cu Wirecard. În altă parte, Charlie Palmer, partener în divizia de relații cu publicul a FTI Consulting, nu a reușit să forțeze Mail on Sunday să preia niște tâmpenii scrise de ziarele din Filipine. Între timp, firma internațională de avocatură Herbert Smith Freehills s-a ciocnit cu avocații FT, iar o serie  de investigații efectuate de avocați de la Fieldfisher și de consultanți de la Control Risks – pe baza informațiilor furnizate cu atenție de Wirecard – a fost folosită pentru a liniști echipa de audit a EY cu privire la problemele ridicate de FT. Când Wirecard s-a prăbușit, compania cheltuia 120 de milioane de lire sterline pe an pentru „sfaturi”. Observatorii afacerii Wirecard au avut tendința de a critica unitatea germană pentru faptul că această fraudă a durat 20 de ani fără ca cineva să tragă vreun semnal de alarmă – audit slab, supraveghere zero din partea autorităților. Și totuși, aproape toți profesioniștii externi angajați de companie pentru a-și proteja reputația se aflau la Londra. Faptul că acum îi pot numi pe Wahid, Elvins, Raynor, Dr. Rami și pe Palmer ca fiind părți ale unei operațiuni presupuse clandestine împotriva FT vorbește despre incompetența lor. Cu toate acestea, cineva din acel grup a înțeles ceva când s-a concentrat pe Nick Gold. Uimit de capacitatea Wirecard de a anihila acuzațiile foarte grave pe care le-am ridicat în prima jumătate a anului 2019, m-am întors să caut dovezi noi. Ceva nu-mi dădea pace. Am scris că Wirecard a externalizat operațiuni uriașe de procesare a plăților către parteneri de afaceri și am numit un client pentru plăți menționat în fișiere – LiveJasmin, un imperiu de divertisment pentru adulți construit pe live chat. LiveJasmin a ignorat informațiile noastre când i le-am trimis înainte de a le publica, dar ulterior s-a plâns că nu a auzit niciodată de partenerii lor despre care am scris. „Suntem legați direct de Wirecard pentru că este una dintre băncile noastre directe. Nu există nici o altă parte implicată și nu avem nevoie de nicio altă parte pentru a procesa tranzacțiile”, a spus un purtător de cuvânt. M-am întors la un fișier Excel intitulat „Monitorizarea relațiilor cu clienții”, din 6 aprilie 2018, cu aproximativ 40 de foi de date despre clienți. Făcând clic pe cea etichetată „Alam” – un partener Wirecard din Dubai – am cercetat lista clienților. Unele nume păreau ciudate. Știam din cercetările anterioare că unele dintre entitățile de acolo nu ar fi putut face afaceri cu Wirecard la vremea respectivă deoarece nu mai existau. Și apoi m-a lovit: întreaga listă – numele, veniturile, vânzările – totul era fals.

După câteva zeci de apeluri telefonice am fost în măsură să trimitem întrebări către Wirecard pentru comentarii. Miza a fost mare. Era la jumătatea lunii iulie și eram pe cale să arătăm, în print, că o mare parte din afacerea Wirecard a fost ficțiune. În cele din urmă a sosit un răspuns, în care se respingea totul de-a dreptul și se afirma că am folosit un document fals. Dar era și un ac în vârful cozii. Citez dintr-o scrisoare de la Herbert Smith: „Suntem instruiți să vă informăm că clientul nostru a obținut recent dovezi sub forma unei înregistrări audio, care a fost furnizată autorităților penale din Marea Britanie și Germania, arătând că materialul menționat în e-mailul domnului McCrum face parte dintr-o strategie de short selling și că viitoarea publicare a fost deja comunicată speculatorilor.”

I

Iată ce s-a întâmplat de fapt. Nick Gold, pariorul compulsiv, era în vacanță la vila sa din Cannes când s-a ciocnit de un vechi prieten, un agent de fotbal. Acest prieten i-a spus lui Gold că știe despre un investitor care dorea să parieze 50 de milioane de lire sterline la bursa din Londra. Ar dori Gold să-l cunoască? Pe 17 iulie 2019 a fost stabilită o întâlnire între un reprezentant al investitorului și Gold, însoțit de partenerul său de afaceri Jonathan Dennis. Perechea a fost informată că investitorul dorește o tranzacție sau o strategie pe care s-o execute imediat. Însă reprezentantul era de fapt un detectiv privat. El a înregistrat totul în timp ce Gold susținea că știe în avans când FT publică articole critice cu privire la Wirecard și că o nouă poveste, care pune la îndoială existența veniturilor Wirecard, trebuia să apară în acea săptămână. Gold va susține ulterior că a ghicit ceva dintr-o conversație cu Murphy pe un subiect cu totul diferit. Încercase să-l facă pe Murphy să fie interesat de mai multe informații despre Flutter, un grup de pariuri de care în acel moment era interesat și FT, iar Murphy îi răspunsese: „Nu mă pot ocupa de Flutter, sunt prea ocupat cu Wirecard chiar acum.” Din perspectiva mea, acest lucru putea fi  dezastruos. Presa germană difuza povești groaznice despre reporteri aparent corupți, apoi editorul FT, Lionel Barber, a decis să apeleze la o firmă de avocatură externă, RPC, pentru a ne investiga pe mine și pe Murphy. Această investigație va concluziona în cele din urmă că nu a existat nicio înțelegere cu Gold sau cu oricine altcineva – dar a fost nevoie de două luni pentru aceasta, timp în care nimic nu a mai putut fi scris despre Wirecard, care a folosit timpul pentru a strânge 1,4 miliarde de euro în datorii noi de la investitori.

Cu toate acestea, afacerea Gold a fost o mană cerească ascunsă. Wirecard și-a pus în joc reputația pe o minciună vizibilă și ne-a întărit hotărârea de a o expune. Prin Herbert Smith, compania a susținut că documentul „Alam” a fost inventat – dar noi am fost siguri că este autentic. Am avut corespondența dintre membrii echipei de finanțe a Wirecard care discutau despre acest document.

Fostul director general al Wirecard, Jan Marsalek, a dispărut și este căutat de autorități.

La începutul lunii octombrie, Barber a venit cu un plan pentru una dintre cele mai îndrăznețe piese de jurnalism din istoria FT. Vom face publică lista Alam ieșită pentru prima dată în iulie și în care arătam că jumătate din afacerile revendicate de Wirecard pur și simplu nu există și, de asemenea, vom publica documentul real, oferind tuturor dovezi foarte tangibile că Braun mințea în mod repetat. Alegerea ar fi clară: dacă documentul cu datele sale frauduloase ar fi real, profiturile Wirecard ar fi false.

Am dat drumul la spectacol pe 14 octombrie 2019, pecetluind soarta lui Braun și pe cele ale co-conspiratorilor săi. N-a fost nevoie decât de alte opt luni de ezitări din partea autorităților germane, pe fondul unui audit special de la KPMG, pentru a doborî efectiv afacerea. Frauda putea fi la fel de bine o farsă datorită simplității ei. Când ar fi trebuit să anunțe rezultatele financiare, pe 18 iunie anul acesta, Wirecard a anunțat că „lipsesc” 1,9 miliarde de euro. Două bucăți de hârtie, care ar enumera sume mari deținute la bănci din Filipine, erau falsuri. Tragedia este că a durat atât de mult până când EY s-a decis să verifice. A urmat o săptămână amețitoare. Braun a fost concediat și arestat. Wirecard a recunoscut că miliardele nu lipseau, erau imaginare, apoi s-a prăbușit în insolvență. Fostului miliardar i s-au alăturat în închisoare și alți directori superiori, dar nu și Marsalek, care a dispărut în timp ce minciunile sale ieșeau la lumină. O vendetă a început în Germania, unde Commerzbank se numără printre instituțiile care împrumutaseră Wirecard 3,2 miliarde de euro. Pentru mine, și pentru mulți dintre anchetatorii de uzură ai grupului, s-a simțit ca și cum o greutate  imensă a fost ridicată de pe umerii noștri. Marea mea balenă albă a dispărut în cele din urmă. Procurorii germani au renunțat între timp la ancheta penală deschisă contra lui Dan McCrum și Stefaniei Palma.