„Webul solitar”, refugiul celor sătui de viralitățile online și împărăția umbrelor pentru cei care nu primesc like-uri

IMG 0528, zero vizualizări: un tată și micul său copil rătăcesc prin parc vorbind în ceea ce sună a rusă. DSC 0429, 9 vizualizări: o femeie indiană în veșmânt tradițional violet, cu un microfon în mână, ține o prelegere. DSC 0082, fără vizualizări: o imagine cu flori iese încet dintr-o imprimantă laser. Aceste videoclipuri nu există pentru nimeni sau aproape pentru nimeni, nu au pretenția de a fi vizualizate, partajate sau comentate. A le descoperi aduce deja un pic a profanare. Dar navigarea prin debaraua webului, printre serii de numere aleatorii și liste de redare ale nimănui, devine o experiență irezistibilă.
Această materie întunecată a galaxiei YouTube, omniprezentă și totuși invizibilă, a fost botezată de jurnalistul american Joe Veix în 2016 The Lonely Web, webul singuratic. Poate conține clipuri video nevăzute de nimeni, melodii pe Spotify niciodată ascultate sau tweeturi care nu au fost niciodată citite (prin intermediul Lonely Tweets).
Deși este dificil de definit cu exactitate conturul acestei nebuloase, unele elemente revin totuși frecvent: scene banale zilnice, locuri anonime, videoclipuri identificabile în funcție de ștampila implicită dată de camera utilizată și o vizibilitate cât mai redusă posibil. Luate separat, aceste videoclipuri nu aduc mare lucru, dar magia lor apare după câteva minute de navigare rapidă. „Sunt amatori, fermecători și ciudat de triști“, a rezumat Joe Weix în 2016 webul solitar.
Ce-i poate împinge pe acești utilizatori să-și înmulțească postările de videoclipuri dacă nimeni nu se uită la ele? Nu vom ști nimic niciodată. Canalele lor de YouTube sunt de cele mai multe ori austere ca videoclipurile lor, ceea ce le face greu de descoperit.
Pentru a explora acest univers uitat există mai multe tehnici cu eficiență variabilă. Prima și cea mai evidentă este folosirea unuia dintre numeroasele portaluri și playlisturi YouTube dedicate acestuia. Pe platforma Reddit, două secțiuni, r / IMGXXXX și r / DeepIntoYouTube, înregistrează perle din adâncurile lumii digitale. Pentru creatorul celei de-a doua, este important a reaminti, prin această inițiativă, că web-ul aparține tuturor: „Videoclipurile necunoscute nu sunt importante în sine, dar este important pentru Internet că ele există și că oamenilor să le facă plăcere să le vadă sau să le partajeze“.
Tehnica lui de a le dezgropa? „Fac încontinuu clic pe videoclipurile asociate de către YouTube pentru a găsi ceva de valoare (…), dar tehnica este puțin depășită“, recunoaște el.
Pe lângă aceste proiecte colaborative, mai multe site-uri propun rătăciri pe trasee algoritmice. Default Filename TV, YouHole.tv, Underviewed. Premiul pentru experiență metafizică revine site-ului Astronaut.io, creat în 2017 de Andrew Wang și James Thompson care rulează aceste videoclipuri pe fundalul sonor al piesei Clair de lune a lui Claude Debussy. Fundalul vizual constă în imagini din spațiu. Feeric. 
Există și un proiect francez, Petit Tube, creat în 2011 de un artist digital de 33 de ani, Yann „Morusque” van der Cruyssen. Funcționează „căutând secvențe de litere la întâmplare, cu unele reguli: să nu fie prea lungi, nici prea recente și să nu existe prea multe vizualizări. Ca atunci când merg într-un oraș pe care nu îl cunosc”, a explicat artistul pentru Le Monde.
„Aș prefera să mă plimb la întâmplare pe străzi decât să merg la o clădire care mi-a fost recomandată. Pe internet, totul este foarte bine marcat. Sistemul de recomandări s-a schimbat cu adevărat, acum este mult mai riguros, te redirecționează către conținutul care face milioane de vizualizări.”
În ceea ce privește aceste videoclipuri, tendința este de a lupta împotriva acestei căi caracterizate de algoritmi de recomandare. Vizualizarea la întâmplare permite, privilegiu rar, dezorientarea sistemelor de urmărire automate. Astfel pot fi sparte bule create de filtre în care YouTube și alte platforme îi izolează pe navigatori.
Relicvă a internetului pre-GAFAM (Google, Apple, Facebook, Amazon și Microsoft), în care YouTube era doar cea mai practică soluție pentru transmiterea videoclipurilor către cei dragi, creațiile webului solitar, care nu încearcă să-și maximizeze viralitatea, devin aproape subversive. Există milioane de „anti-influenceri” care o fac în fiecare zi, uneori până la extrem: pe 22 iulie, revista The Outline l-a prezentat pe domnul Niiyama, autorul japonez în vârstă de 52 de ani a 20.000 de videoclipuri cu pisici – șase videoclipuri pe zi, timp de opt ani –  fără altă ambiție decât de „a observa viața unei pisici”.
În mod ironic, de la expunerea media, prezența pe canalul de YouTube al domnului Niiyama a explodat de la 200 la 12.000 de abonați. Acestea sunt cifre care fac canalul său eligibil pentru Programul Partener YouTube, cenaclul creatorilor remunerați – dreptul de intrare este acordat acum celor cu cel puțin 1.000 de abonați și 4.000 de ore de vizionare în ultimele 12 luni. Surd la sirenele profitului, domnul Niiyama nu și-a schimbat videoclipurile cu pisici, garantate a fi fără publicitate.
În fiecare minut, 500 de ore de imagini sunt turnate pe platformă. Doar o mică parte din ele vor cunoaște gloria. Dar, printre acestea, unele provin din acest web invizibil și au devenit un succes uriaș. „Chocolate Rain”, „Charlie Bit My Finger”, „Jonathan”. Înainte de a deveni monumente lucrative ale culturii internetului, toate au fost, pentru scurt timp, videoclipuri de o banalitate totală.
De ce ar prefera cineva talentul, sau antitalentul, unor anonimi în fața unor conținuturi mainstream ce trezesc interesul a mii, zeci de mii sau chiar milioane de oameni? Este vorba de sentimentul de explorare individuală. Vizionarea filmulețelor pescuite de pe webul solitar – petreceri de familie, întâlniri de afaceri, proiecte de școală – poate da un sentiment de epuizare, de ceva voyeuristic, chiar greșit. Însă în același timp, în comparație cu părțile din viața fiecăruia supraeditate, agitate, postate selectiv pentru a impresiona, a explora webul solitar dă senzația de revigorant și onestitate.
„Uneori, când mă simt amețit de cascada de tendințe virale și de consumul fierbinte din feedurile mele, încarc un generator de numere aleatorii și îl folosesc pentru a căuta pe YouTube videoclipuri fără nume, pe care nu le-a mai văzut nimeni până acum. Senzația este ca și cum te-ai zbengui printre transmisii de filme extraterestre de supraveghere a umanității. Fac clic indiscriminat: un bărbat explică cum și-a schimbat bicicleta cu o cameră video folosită, un copil dansează în fața televizorului pe muzică disco din anii ’90, o fată stă singură în bucătăria ei și mârâie: «Așa se fac negresele»”, explică Joe Veix.
Vechiul, ciudatul internet n-a dispărut niciodată. Se ascunde doar, la vedere, pe platformele de social media modern.
Iar webul solitar poate ascunde comori. Este și cazul celebrei rochii care a pus pe jar internetul în urmă cu câțiva ani.
Totul a pornit de la Cecilia Bleasdale, când aceasta a probat o ținută pentru nunta fiicei sale Grace într-un magazin Roman Originals, la aproximativ 30 de minute de Liverpool, la începutul lunii februarie 2015. Femeia, în vârstă de 57 de ani atunci, a făcut fotografii cu trei posibile rochii și i le-a trimis fiicei. A ales opțiunea albastru cu negru, care a costat 74 de dolari, iar în drum spre casă i-a trimis lui Grace mesajul că a cumpărat rochia din a treia fotografie.
„A, cea cu alb și auriu?”, i-a răspuns Grace.
„Nu, este albastru cu negru.”
„Mamă”, a venit replica fiicei, „dacă crezi că este albastru cu negru, trebuie să te duci să vezi un doctor.”
Neputând să cadă de acord în privința culorilor rochiei nici cu logodnicul ei, Grace a încărcat iluzia optică pe Facebook. Câțiva oameni au dat like; cinci sau șase prieteni au dezbătut problema în comentarii.
La nuntă, mai târziu în acea lună, interesul pentru rochie aproape că dispăruse. Totuși, ceva din postarea de pe Facebook a captivat-o pe Caitlin McNeill, prietena lui Grace și chitarista trupei de folk Canach. După ceremonie, tânăra de 17 ani a postat imaginea pe Tumblr pentru cei 2.000 de urmăritori ai ei sub numele de utilizator Swiked. A adăugat subtitrarea: „Vă rog să mă ajutați – rochia asta este alb cu auriu sau albastru cu neagru? Eu și prietenii mei nu am reușit să cădem de acord și asta ne tulbură”. Postarea a decolat rapid, apoi a sărit pe Twitter, unde a devenit un hashtag. Curând, rochia a ajuns „Acea Rochie – The Dress”. Până la sfârșitul zilei, se pare că toată populația planetei se certa pe această temă. Dacă este urmată traiectoria viralității înapoi, rămâne un detaliu omis de mulți: unul dintre cele mai mari fenomene virale din ultimul deceniu a început ca o postare pe Facebook cu mai puțin de 20 de like-uri. Însă numărul de like-uri de pe Facebook s-ar putea să nu mai conteze prea mult timp. Vorba umblă că platforma de social media ar putea renunța la contorizarea aprecierilor după ce această funcție a dispărut de pe Instagram, pentru a „reduce presiunile”. Experimente au fost făcute în acest sens în Canada, Japonia, Irlanda, Italia, Brazilia, Australia și Noua Zeelandă. Utilizatorii puteau vedea o listă cu like-uri pentru propriile postări, dar nu puteau vedea numărul pentru postările altora. Enoriașii webului solitar nu
pot fi decât mulțumiți.