Vreau să revin la lucru, serviciu/job, vreau să se redeschidă cafenelele, restaurantele, mallurile, vreau să fie viață în Centrul Vechi

Parcă cu toții trăim într-un film absurd (vă recomand să vedeți sau să revedeți filmul “Nuntă mută” în situația de astăzi), unde suntem figuranți dar și obiecte de studiu, cum ne descurcăm închiși în casă în secolul XXI.

Nu cred că ne putem imagina că într-o lume deschisă, globalizată, democratică, europeană, cu libertatea de mișcare garantată, vom ajunge să închidem țările, granițele, orașele, restaurantele, mallurile, parcurile, școlile, grădinițele dar și locurile de muncă, în forma lor naturală.

De aproape două săptămâni, ne-am autoizolat și repetăm obsesiv “Stați în casă”, când cu toții nu mai vrem să stăm în casă, nu mai putem.

De-abia au trecut zece zile și mai avem de stat poate încă o lună, varianta optimistă.

Până acum două săptămâni, conform sondajelor firmelor de resurse umane, jumătate dintre voi nu vă apreciați jobul și chiar voiați să-l schimbați.

Cei mai mulți vă uitați la job cu frustrare, cu ură, cu impresia că v-ați ratat cariera și că timpul trece în defavoarea voastră.

Companiile, patronii, șefii erau priviți cu ură.

Ca să nu mai vorbim câți voiau să plece din țară pe lângă ei 4-5 milioane care au plecat deja.

La începutul anului, 500.000 de români din țară își căutau activ un job în afară. Acum, un milion de români sunt așteptați să intre în șomaj tehnic, poate un milion lucrează de-acasă, mulți vor ajunge șomeri după această perioadă de situație de urgență, având în vedere că repornirea economiei nu va fi peste noapte.

De fapt, repornirea economiei, a activității trebuie făcută cu orice preț, având în vedere resursele limitate pe care le avem pentru a supraviețui.

Poate unii sunt mai norocoși pentru că pot să lucreze de acasă, pot să rezolve lucruri din telefon, prin teleconferință, prin Skype, prin Zoom.

Prin ceea ce facem acum, de fapt ne pregătim pentru perioada când vom fi pensionari, când vom vorbi singuri cu cei patru pereți, pentru că nimeni nu va mai fi în casă.

Asta îmi amintește de un articol pe care l-am scris acum câtva timp, în care spuneam că vom ajunge să plătim ca să lucrăm și să nu fim pensionari. Veți dori și chiar veți plăti să nu ieșiți la pensie!

Din punct de vedere al protecției sănătății, am putea sta acasă până trece pandemia, dar din punct de vedere economic, nu.

Chiar dacă băncile centrale printează acum bani non-stop, niciun guvern, nicio țară nu-și poate permite să închidă totul până trece coronavirus.

Cu toții vrem să ne revedem colegii, să vedem viață în jurul nostru, copiii să meargă la grădiniță, școală, facultate, nu umai vrem să trăim între patru pereți și o teleconferință.

Dacă treceți acum prin Centrul Vechi din Capitală, totul este închis, ferecat, depozitat, parcă suntem într-o scenă absurdă.

3.000 de unități HoReCa sunt închise în București, 30.000 sunt închise în țară într-o seară de sâmbătă, când ar fi trebuit să auzim și să vedem veselie, râsete, plânsete, adică viață.

Cum au putut să dispară toate aceste lucruri în numai zece zile?

Probabil că 3 milioane din 5 milioane de angajați sunt acasă , 5 milioane de pensionari ascultă ca la război anunțul statistic al situației îmbolnăvirilor și morților de coronavirus, 5 milioane de copii i-au albit deja pe părinți.

În aceste condiții, orice teorie a conspirației, oricât de absurdă ar fi ea, câștigă teren.

Nu știu ce va fi luni, dar știu sigur că vreau să merg din nou la job/serviciu/lucru!