Voi, cei care schimbați istoria

Ministrul german de finanțe, Wolfgang Schaeuble, a calificat Grecia drept “sac fără fund” și a sugerat că ar fi mai bine ca alegerile anticipate din această țară, programate pentru aprilie, să fie amânate pentru 2013, iar până atunci să fie la putere un guvern de tehnocrați în stil italian, scopul fiind ca Germania și creditorii Greciei să se asigure că Atena se ține de planul de austeritate.

Oficialii finlandezi au cerut Greciei să aducă garanții pentru viitoarele credite de la UE și FMI, iar cei olandezi au spus că zona euro e gata să amâne noul pachet de credite pentru Grecia, adică să lase țara în incapacitate de plată, ca pedeapsă că opoziția elenă face nazuri la planul de austeritate. Pentru prima dată de la declanșarea crizei datoriilor grecești, președintele Karolos Papoulias, octogenarul veteran al rezistenței elene antinaziste, a reacționat cu furie, afirmând că nu permite ca Schaeuble să-i insulte țara: “Cine-i Schaeuble să insulte Grecia? Cine sunt finlandezii? Cine sunt olandezii?”

Reacția lui Papoulias venea la câteva zile după violentele manifestații de stradă din Atena, care s-au lăsat cu devastări de magazine, incendieri de clădiri și cererea sindicatului polițiștilor ca oficialii UE și ai FMI să fie arestați. “Protestele din Grecia reflectă, poate, o altă fațetă a protestelor mondiale: bogați vs. săraci – în cazul acesta, nu indivizi, ci țări întregi”, comentează Paul Donovan, analist al băncii elvețiene UBS.

Într-adevăr, dacă protestele indignaților spanioli, francezi, britanici ori italieni și ale “ocupiștilor” americani vizau faptul că democrația politică a fost înlocuită cu dictatul piețelor financiare, iar preocuparea statelor s-a deplasat de la servirea societății la servirea lobby-ului corporatist, varianta grecească a protestului vizează, pe lângă cele de mai sus, și faptul că tot visul de convergență a dezvoltării între statele europene a făcut loc brusc unei realități în care statele periferice (PIIGS) nu numai că sunt culpabilizate că s-au dezvoltat pe datorie. Ci și puse să restituie cu dobândă această dezvoltare, dobânda fiind pierderea suveranității asupra bugetelor și sărăcirea populației pe termen lung.

Cuvântul esențial pentru motivarea protestelor e aici “brusc”: în urmă cu doar trei ani, aceleași piețe financiare, reprezentate inclusiv de marile grupuri bancare ulterior salvate din faliment de state, nu găseau nimic în neregulă în faptul că principiile de la Maastricht (datorie sub 60% din PIB, deficit bugetar sub 3%) erau încălcate regulat de europeni, astfel încât au continuat liniștite cu aceștia jocul profitabil al rostogolirii datoriilor. Cât despre Germania, Finlanda sau Olanda, statele care acum culpabilizează PIIGS, a fost mult mai ușor pentru ele să-și acuze partenerii mai slabi din eurozonă decât să admită cât de temătoare sunt ele însele față de forța piețelor. Ca atare, răspunsul Europei la criză a fost pactul fiscal de austeritate – cel la care va adera și România oficial la 1 martie – și simpla ignorare sau dezavuare a protestelor de stradă. Recunoașterea și analiza protestelor a venit însă din altă parte: din SUA.

În America, a cărei marjă de acțiune în raport cu piețele financiare e natural mult mai mare, protestele populare au fost valorificate de administrația Obama în sprijinul încercării ei de a reintroduce legi vechi de reglementare a piețelor (Glass-Steagall) și de a aplica o combinație de coerciție și stimulente fiscale pentru readucerea acasă a locurilor de muncă pierdute în folosul Asiei (“insourcing”). “Nu vreau ca America să fie o țară cunoscută pentru speculații financiare și care se îndatorează cumpărând mărfuri produse în alte țări. Nu vreau ca următoarea generație de slujbe în industrie să se implanteze în China sau Germania, ci în Michigan sau Ohio”, a rezumat președintele Barack Obama.

Or, ce altceva își doresc americanii furioși care ocupă parcurile națiunii? Așa se explică faptul că, punând în paranteză ciocnirile spectaculoase cu poliția și arestările de pe teren, analizele americane le-au atribuit protestelor o importanță istorică extraordinară. Revista Time a socotit Protestatarul, ca figură colectivă, drept personalitatea anului 2011, iar echivalența de mesaj justițiar între Piața Tahrir, Plaza del Sol, Zuccotti Park sau Piața Syntagma a fost socotită automat și o echivalență de efect.