Visul american este tot mai departe de realitate. Țara se îndreaptă mai repede spre un război civil decât înspre o națiune puternică și unită formată din mai multe nații

Visul american ar fi trebuit să unească și să ghideze o națiune unică pe pământ. În schimb, America se fragmentează, se polarizează, a devenit o țară cu două națiuni. Este pusă tot mai serios întrebarea dacă nu cumva multiplele „războaie” interne cu care se confruntă SUA – pentru politică, cultură, religie, drepturi – vor converge spre un război civil, un nou Război de secesiune, poate că nu unul cu arme, ci unul cu violențe politice extreme destabilizatoare.

Marea „convergență” de la mijlocul secolului XX s-ar putea să fi fost o anomalie în istoria SUA, scrie The Atlantic.  S-ar putea să fi venit timpul să nu se mai vorbească despre America „roșie” (republicană) și „albastră” (democrată). Aceasta este concluzia lui Michael Podhorzer, un strateg politic de drum lung pentru sindicate și președintele Analyst Institute, o colaborare a grupurilor progresiste care studiază alegerile americane. Într-un buletin informativ privat pe care îl scrie pentru un grup restrâns de activiști, Podhorzer a prezentat anul acesta, dar până la alegerile interimare din noiembrie, un argument detaliat de ce ar trebui privite cele două blocuri ca națiuni fundamental diferite care împart cu anxietate același spațiu geografic.

„Când ne gândim la Statele Unite, facem eroarea esențială de a ni le imagina ca fiind o singură națiune, un amestec marmorat de oameni roșii și albaștri”, scrie Podhorzer. „Dar, în realitate, nu am fost niciodată o singură națiune. Suntem mai mult ca o republică federală a două națiuni: Națiunea Albastră și Națiunea Roșie. Aceasta nu este o metaforă; este o realitate geografică și istorică.”

Pentru Podhorzer, diviziunile tot mai mari dintre statele americane roșii și albastre reprezintă o revenire la liniile de separare existente de-a lungul multor episoade din istoria națiunii. Diferențele dintre state din epoca Donald Trump, scrie el, sunt „foarte asemănătoare, atât geografic, cât și cultural, cu diviziunile dintre Uniune și Confederație. Iar acele linii de demarcație au fost stabilite în mare parte la întemeierea națiunii, când statele sclavagiste și statele libere au creat o alianță fragilă pentru a deveni „o singură națiune”.

Podhorzer nu prezice un alt război civil în adevăratul sens al cuvântului. Dar el avertizează că presiunea asupra coeziunii fundamentale a țării va continua probabil să crească în anii 2020. La fel ca alți analiști care studiază democrația, el consideră fracțiunea Trump, care domină acum Partidul Republican – ceea ce el numește „mișcarea MAGA” –, ca fiind echivalentul din SUA al partidelor autoritare din țări precum Ungaria și Venezuela. Este o mișcare multidirecțională, fundamental antidemocratică, care a construit o bază de consolidare a sprijinului instituțional prin intermediul rețelelor media conservatoare, bisericilor evanghelice, donatorilor republicani bogați, aleșii republicani, grupurile paramilitare alb-naționaliste și un public numeros. Și este hotărâtă să-și impună politica și viziunea socială asupra întregii țări – cu sau fără sprijin majoritar. „Atacurile structurale asupra instituțiilor noastre care au deschis calea pentru candidatura lui Trump vor continua să progreseze”, argumentează Podhorzer, „cu sau fără el la cârmă”. Toate acestea alimentează ceea ce poate fi numit „marea divergență” în curs de desfășurare între statele roșii și albastre. Această divergență în sine creează o presiune enormă și continuă asupra coeziunii țării. Ceea ce devine din ce în ce mai clar de-a lungul timpului este că republicanii din epoca Trump speră să-și folosească dominația electorală asupra statelor roșii și în instituții precum Curtea Supremă pentru a-și impune modelul economic și social asupra întregii națiuni – cu sau fără sprijin majoritar public. The Nation notează  că „niciodată de la Războiul de Secesiune încoace nu au mai fost atât de mulți candidați la poziții înalte care neagă legitimitatea sistemului electoral american”. Aceștia sunt cunoscuți ca „deniers”, sau „negaționiști”, politicieni care spun că alegerile trecute i-au fost furate lui Trump.

Podhorzer definește America modernă roșie și albastră ca fiind statele în care fiecare partid a deținut controlul unificat asupra guvernanței și legislativului statal în ultimii ani. După acest criteriu, există 25 de state roșii, 17 state albastre și opt state violete, unde controlul asupra guvernului a fost de obicei împărțit. Măsurată astfel, națiunea roșie găzduiește o parte mai mare din populația eligibilă pentru vot a țării (45% față de 39%), dar națiunea albastră contribuie mai mult la Produsul Național Brut total al SUA: 46% față de 40%. Pe cont propriu, națiunea albastră ar fi a doua cea mai mare economie a lumii, după China. Națiunea roșie va ocupa locul trei. Diferența dintre roșu și albastru, susține Podhorzer, „împuternicește” cele 10 state violete (dacă includeți Arizona și Georgia) să „decidă care dintre valorile celor două națiuni superputere, Albastră sau Roșie, vor prevala” la alegerile prezidențiale și pentru Congres. Iar acest lucru face ca țara să se clatine încontinu pe o muchie de cuțit: marja de vot combinată pentru oricare dintre partide în acele state violete nu a fost mai mare de două puncte procentuale în ultimele trei alegeri prezidențiale. Divergența crescândă – și antagonismul – dintre națiunea roșie și națiunea albastră este o caracteristică definitorie a Americii secolului XXI. Aceasta este o inversare față de deceniile de mijloc ale secolului al XX-lea, când tendința de bază era către o convergență mai mare. Un element al acestei convergențe a venit prin ceea ce jurnaliștii numesc „revoluția drepturilor”. Aceasta a fost o succesiune de acțiuni ale Congresului și Curții Supreme, mai ales începând din anii 1960, care au întărit drepturile cetățenești la nivel național și au redus capacitatea statelor de a restrânge aceste drepturi. (Momentele cheie ale acelei revoluții au inclus adoptarea legilor privind drepturile civile și drepturile de vot și deciziile Curții Supreme de anulare a interdicțiilor de stat privind contracepția, căsătoria interrasială, avortul și, mult mai târziu, interdicțiile împotriva relațiilor intime și căsătoriei între persoane de același sex.) În același timp, diferențele regionale au fost moderate de valuri de invesiții naționale, inclusiv cheltuielile programului New Deal pentru electrificarea rurală, sprijinirea sectorului agricol și securitate socială din anii 1930 și programele Great Society care au oferit ajutor federal pentru 12.000 de școli și instituții de învățământ superior, precum și Medicare și Medicaid. Impactul acestor investiții (precum și cheltuielile masive pentru apărare în ambele perioade) asupra statelor care au cheltuit în trecut puțin pentru serviciile publice și dezvoltarea economică a contribuit la reducerea constantă a decalajului de venit pe cap de locuitor dintre statele vechii Confederații și restul țării din anii 1930 până în 1980. Totuși, acest progres s-a oprit după 1980, iar decalajul a rămas aproape neschimbat în următoarele trei decenii. Din 2008, calculează Podhorzer, statele sudice din inima națiunii roșii au rămas din nou în urma națiunii albastre la venitul pe cap de locuitor.

Jake Grumbach, un politolog de la Universitatea din Washington, care studiază diferențele dintre state, spune că statele roșii, ca grup, rămân în urma statelor albastre în ceea ce privește o gamă largă de rezultate economice și sociale  inclusiv productivitatea economică, venitul gopsodăriei, speranța de viață și „moarte din disperare” din cauza opioidelor și alcoolismului. Apărătorii modelului de stat roșu pot indica alte măsuri care arată acele locuri într-o lumină mai favorabilă. Locuințele sunt adesea mai accesibile în statele roșii; parțial din acest motiv, lipsa adăpostului a devenit endemică în multe orașe albastre mari. Taxele din statele roșii sunt în general mai mici decât ân zonele albastre. Multe state roșii au înregistrat o creștere robustă a numărului locurilor de muncă (deși acestea s-au concentrat puternic în zonele metropolitane cu tentă albastră). Și statele roșii de peste Centura Soarelui (regiunea Sud și Sud-Est) au printre cele mai rapide creșteri de populație din țară. Dar povestea principală rămâne că statele albastre beneficiază mai mult pe măsură ce națiunea trece la o economie informațională de înaltă productivitate, specifică secolului XXI, iar statele roșii (în afară de principalele lor centre metropolitane care participă la acea economie) suferă deoarece industriile puternice ale secolul al XX-lea  agricultura, producția și extracția de combustibili fosili  sunt în declin.

Produsul intern brut pe persoană și venitul mediu al gospodăriei sunt acum cu peste 25% mai mari în America albastră decât în America roșie, conform calculelor lui Podhorzer. Ponderea copiilor aflați în sărăcie este cu peste 20% mai mică în zona albastră decât în cea roșie, iar ponderea familiilor care lucrează și au venituri sub pragul sărăciei este cu aproape 40% mai mică. Rezultatele din sănătate sunt și ele divergente. Decesele datorate atacurilor sau accidentelor cu arme sunt aproape de două ori mai mari ca număr pe cap de locuitor în statele roșii decât în cele albastre, ca și rata mortalității materne. Rata de vaccinare COVID este cu aproximativ 20% mai mare în America albastră, iar rata de deces cauzat de COVID pe cap de locuitor este cu aproximativ 20% mai mare în secțiunea roșie. Speranța de viață este cu aproape trei ani mai mare în statele albastre (80,1 ani) decât în cele roșii (77,4).

Cheltuielile pe cap de locuitor pentru învățământul primar și secundar sunt cu aproape 50% mai mari în statele albastre, comparativ cu cele roșii. Toate statele albastre au stabilit un salariu minim mai mare decât nivelul federal de 7,25 dolari, în timp ce doar o treime dintre cetățenii Americii roșii trăiesc în state care au făcut acest lucru. Legile care garantează dreptul la muncă sunt comune în statele roșii și inexistente în zona albastră, astfel că acestea din urmă au o pondere mult mai mare de angajați sindicalizați decât primele. Fluxul de legi social conservatoare pe care statele roșii le-au adoptat începând cu 2021, pe probleme precum avortul, discuții în clasa de școală pe teme de rasă, gen și orientare sexuală, drepturile LGBTQ, extinde această scindare. Niciun stat controlat de democrați nu a adoptat vreo astfel de măsură. Pentru Podhorzer, separarea din ce în ce mai mare înseamnă că diferențele din fundația care datează de la întemeierea țării reapar la suprafață. Și un element esențial al acestui lucru, susține el, este revenirea a ceea ce el numește „partidul unic la putere în națiunea roșie”. Întrebarea de bază pe care o ridică analiza lui Podhorzer este cum vor funcționa Statele Unite cu două națiuni care se îndepărtează atât de mult. Istoria oferă două modele. În timpul celor șapte decenii de segregare sub legile Jim Crow, din anii 1890 până în anii 1960, obiectivul principal al statelor sudice din centrul Americii roșii a fost defensiv: au lucrat neobosit pentru a preveni interferența federală cu segregarea încurajată de stat, dar nu au căutat să impună aceasta asupra statelor din afara regiunii. Prin contrast, în ultimii ani dinaintea Războiului Civil, orientarea politică a Sudului a fost ofensivă: prin tribunale și în Congres, scopul principal a fost de a autoriza extinderea sclaviei în mai multe teritorii și state. În loc să protejeze doar sclavia în interiorul granițelor lor, statele sudice au căutat să controleze politica federală pentru a-și impune viziunea într-o parte mai mare a țării, inclusiv până la punctul de a aboli interdicțiile împotriva sclaviei în statele libere. Pare puțin probabil ca republicanii din epoca lui Trump care implementează prioritățile politice ale coaliției lor preponderent albe și creștine în statele roșii să se mulțumească doar cu  stabilirea regulilor în zonele pe care le controlează. Podhorzer, la fel ca alții, consideră că obiectivul pe termen lung al mișcării MAGA este de a înclina regulile electorale în suficiente state astfel încât să facă câștigarea Congresului sau a Casei Albe aproape imposibilă pentru democrați. Apoi, cu sprijinul majorității desemnate de ei la Curtea Supremă, republicanii ar putea impune valorile și programele statului roșu la nivel național, chiar dacă majoritatea americanilor li se opun.  Modelul Trump, cu alte cuvinte, este mai mult Sudul în 1850 decât Sudul în 1950. Asta nu înseamnă că americanii sunt condamnați să se lupte din nou între ei, așa cum au făcut-o după anii 1850. Dar înseamnă că anii 2020 ar putea aduce cele mai mari amenințări la adresa stabilității țării de după acei ani întunecați și tumultuoși.