Viață de regizor de teatru în izolare: „Mi-am închis ferestre, mi-am deschis uși, am schimbat ritmul nebun cu tihna, mi-am testat imaginația și umorul, mi-am reamintit că nu există imposibi

(credit foto: Alexandra Mercurian)

Când a început perioada de autoizolare, la jumătatea lunii martie, regizorul Chris Simion era în plin turneu cu spectacolele „Oscar și Tanti Roz” de la Teatrul Bulandra și „Cu ce vă servesc?”, producție independentă Grivița 53. Le-a amânat pentru toamnă, în speranța că își vor putea relua activitatea. Totodată, se pregătea să deschidă oficial noul spațiu de joc, sala The Institute by Grivița 53, un spațiu pop up pe Știrbei Vodă 104-106 unde și-au propus să joace până când vor construi teatrul independent ce își va avea casa, așa cum îi spune și numele, la adresa Grivița 53. A pus o pauză tuturor acestor proiecte, iar creativitatea din zona teatrală s-a mutat în proiecte de altă natură. „În autoizolare am scris, am lucrat la romanul care închide trilogia începută cu ani în urmă. Primul volum a fost «Ce ne spunem când nu ne vorbim», apoi a urmat «40 de zile», iar acum lucrez la ultimul, «Ce n-am putut uita»”, își descrie regizoarea Chris Simion activitatea.

Cât privește teatrul – definiția ei despre acesta este legată de prezența unei audiențe. „Teatrul există de la cel puțin un spectator în sus. Teatrul nu există altfel, nu are valoare. Lipsa de activitate cu publicul înseamnă daune: sufletești și financiare. Poate că abia acum, când te simți gol fără teatru (atât ca și creator, cât și ca spectator) îi realizezi importanța”, crede Chris Simion. Ea observă că mulți dintre colegii ei de breaslă „se desfășoară” în mediul online, însă este de părere ca acest substitut nu are nicio legătură cu teatrul viu, concret. „Este doar o pseudoexperiență, necesară și binevenită ca joacă, dar atât. N-am văzut încă nimic făcut profesionist. Teatru online nu s-a făcut încă în România, dar se poate face. Și teatru TV se face, de ce nu s-ar începe și teatrul online? Chiar ar avea mult mai multă libertate decât TV-ul.” Or, crede regizoarea, aceasta s-ar traduce printr-un proiect gândit în formula online și nu neapărat pornit din situația creată de pandemie care constrânge, ci să fie justificat și artistic.

„Efervescența asta de pe net era inevitabilă. Oamenii s-au desfășurat cum au putut, au făcut ce le-a trecut prin cap să supraviețuiască și să rămână întregi la cap. Nu poți judeca perioada asta. E tolerată. E îngăduită. Sunt colegi care nu au avut nicio problemă cu izolarea, dimpotrivă, s-au bucurat de ea. Și alții care au făcut depresie sau au scos din ei ce era mai umbrit. Ne cunoaștem și ne definim în situații limită, habar nu avem cum reacționăm nefiind în situație. Așa că nu poți comenta reacțiile unuia comparându-le cu ale altuia. Fiecare a fost cum a fost, a făcut ce a făcut să nu înnebunească și să-și gestioneze emoțiile”, descrie ea reacțiile care s-au născut în această perioadă.

Semnificația economică a pauzei luate de lumea spectacolelor este rezumată simplu de Chris Simion: „Nu joci, nu ai spectacole. Nu ai spectacole, nu câștigi”. Totuși, în România, lumea celor din teatru se împarte în două categorii: cei angajați, cu salariu, și cei care au contracte de colaborare. Cei care suferă cel mai mult sunt artiștii independenți, care nu sunt apărați legislativ, ca în alte țări. Și printre ei se numără și Chris Simion. Nu este angajata niciunui teatru, lucrează pe contract temporar, cât timp regizează un spectacol. Din rândul celor care sunt în aceeași situație, observă că unii au mai avut rezerve financiare, dar cei mai mulți, nu. „Nu știu niciun caz care să ajungă pe stradă sau să fie muritor de foame, căci te mai ajută părinții, colegii, prietenii dar asta nu e normal. Trebuie schimbat sistemul, trebuie schimbată legea în așa fel încât parte din bugetul alocat culturii să fie direcționat către ONG-uri cu activități culturale și artiști independenți”, crede regizorul. Ce se va întâmpla dacă nu se vor deschide teatrele? „Vom exista pe online, în formule estetice mai mult sau mai puțin contestate. Dacă se vor deschide și vom fi obligați să păstrăm distanțarea socială vom juca probabil numai Beckett și commedia dell’arte, cu măști pe față.”

Dincolo de proiectele artistice, Chris Simion se înscrie și în zona antreprenoriatului cultural, fiind inițiatoarea proiectului Grivița 53, un teatru independent în care ar urma să joace mai ales reprezentanți ai noilor generații de actori. A pornit cu banii rezultați din vânzarea casei bunicii sale, iar apoi a continuat proiectul bazându-se pe strângeri de fonduri. Or și la acest capitol a trebuit să pună o pauză. „Noi în mai am fi vrut să mai facem o campanie de strângere de fonduri și în vară să dăm drumul la șantier. Mai avem nevoie de 250.000 de euro ca să dăm drumul la lucrare. Vom amâna tot demersul. În funcție de noile măsuri care se vor lua, vom decide cât amânăm. În martie și aprilie, era absurd ca noi să cerem bani să construim un teatru, în timp ce oamenii nu aveau echipamente medicale de bază. Dar toate la vremea lor. Căci nu vom rămâne la nesfârșit în starea asta și cu răbdare se va naște și acest teatru care va întoarce multă bucurie celor care-l construiesc și au nevoie de el”, spune Chris Simion.

Lecțiile acestei stări de izolare – atipice poate mai mult pentru cei care trăiesc din munca în fața unui public – au ajutat-o să se afle printre cei care ies pe plus din această perioadă: „Am stat cu mine, mi-am închis ferestre, mi-am deschis uși, am schimbat ritmul nebun cu tihna, mi-am testat imaginația și umorul, mi-am reamintit că nu există imposibil, că poți orice dacă vrei, poți face ceea ce nu credeai vreodată că ești în stare. Izolarea asta m-a făcut să -mi dau jos «papucii de casă», să ies din confort și să mă simt provocată, vie”. Iar pierderile se văd atât în ceea ce îi privește pe cei care alcătuiesc industria, cât și pe „consumatorii” de cultură:

„La fel ca în orice industrie, și în a noastră sunt pierderi. Unii spectatori și-au luat banii înapoi, alții așteaptă reprogramarea spectacolelor. Organizatorii care au închiriat săli, care au investit în promovare, au pierdut, sunt bani care nu au cum să fie recuperați. Unele spectacole online sunt monetizate, ca să ai acces la vizionare, plătești. Repet, teatrul făcut pe net nu are legătură cu cel din sala, oricât de bine ar fi filmat, deși ce am văzut până în prezent e discutabil, chiar defavorizează. Este ca și cum ai avea de ales între o floare de plastic, și una naturală. nu le poți compara, nu?”