Va fi 2013 anul furtunii perfecte?

DUPĂ CE AU PĂCĂTUIT ANI LA RÂND PRIN OPTIMISM EXAGERAT, economiștii și analiștii financiari s-au apropiat tot mai mult de extrema cealaltă din 2009 încoace, prezicând pentru fiecare an care a urmat evenimente care nu au avut loc – fie depășirea crizei printr-o întoarcere la creștere economică durabilă, fie diverse catastrofe – destrămarea zonei euro, revolte sociale de proporții, prăbușiri ale piețelor financiare, căderea SUA în recesiune, intrarea Chinei în criză, conflicte militare multilaterale. Sau măcar pomenind de eventualitatea lor, ca să nu riște să rateze ocazia de a le fi prevestit.

Comună în toate aceste previziuni eronate a fost, mai mult decât dorința de a se impune pe piața ideilor cu câte un scenariu de efect, speranța nerostită că anul care urma să vină (respectiv 2010, 2011, 2012) ar fi putut aduce, în fine, o tranșare a problemelor crizei, cu o cotitură decisivă, fie ea și violentă, dincolo de care Criza cu C mare să poată fi depășită prin înlocuirea vechii paradigme (creștere pe deficit și datorie, economia financiară prosperând în dauna economiei reale, uniuni monetare disfuncționale) cu una nouă, mai sănătoasă.

Acum, pentru prima oară de la începutul crizei, nu am mai văzut nicio previziune care să anunțe ceva decisiv pentru 2013. Atât analiștii, cât și publicul au înțeles că nerăbdarea din anii trecuți nu mai are obiect: pe de o parte, nimeni nu mai crede că schimbarea de paradigmă mai sus pomenită mai poate avea loc în doar câteva luni, fie ele și 12 luni; pe de altă parte, acțiunile Rezervei Federale, ale Băncii Centrale Europene, depășirea “piscului fiscal” în SUA și primii pași concreți spre Statele Unite ale Europei au făcut să dispară frica de un nou crah bursier ori de o explozie de proporții a tensiunilor sociale acumulate din cauza austerității, dar în același timp au făcut să dispară și speranța că dezechilibrele rezultate din anii de dinainte de criză s-ar mai putea rezolva fără continuarea corecțiilor dureroase în nivelul de trai al cetățenilor din Europa și America.

UN AN DE TRANZIȚIE. Noțiunea de “furtună perfectă” a fost an de an vehiculată de pesimiștii din categoria lui Nouriel Roubini, înțeleasă drept o iminentă combinație distructivă între mai mulți factori de risc care lovesc în același timp (intrarea în incapacitate de plată a mai multor țări din zona euro, intrarea SUA în recesiune ca efect al crizei fiscale, un război în Orientul Mijlociu, o încetinire marcată a creșterii în piețele în curs de dezvoltare). Acum însă, din discursul casandrelor a dispărut prevestirea unei “furtuni” iminente pe piețele financiare, devenită improbabilă grație abundenței de bani virtuali produși de băncile centrale și grație faptului că Germania, nu doar pentru că în 2013 are alegeri generale, a arătat clar că vrea să apere cu orice preț unitatea zonei euro.

“Riscul unei ieșiri a Greciei din zona euro sau al pierderii accesului pe piețele financiare pentru Spania și Italia s-a redus pentru 2013. Dar criza fundamentală din zona euro nu a fost rezolvată și încă un an de tergiversări ar putea reînvia aceste riscuri într-o formă virulentă în 2014 sau mai târziu”, scria în decembrie Nouriel Roubini într-un comentariu pentru Project Syndicate. Problema n-ar mai fi deci acum de a vindeca o boală acută, ci de a trata una cronică, întrucât criza din zona euro va persista și în următorii ani: cum chestiunea datoriilor, recuperarea competitivității, restructurarea băncilor și unificarea fiscală și bancară a Europei au nevoie de timp, creșterea economică va continua să fie frânată de politicile de austeritate, de lipsa de resurse a băncilor pentru împrumuturi și de moneda euro prea puternică, crede Roubini. “Mai mult, recesiunea de la periferia zonei euro s-a întins acum spre centrul zonei euro, cu o reducere a creșterii în Franța și stagnare în Germania, din moment ce economia în piețele ei de export fie cade (restul zonei euro), fie încetinește (China și restul Asiei).”