Unde tragem linia?

Generațiile sunt foarte diferite în mentalități, în felul în care privesc raportul dintre viața personală și cea profesională, nevoile și așteptările pe care le au, în apetit pentru muncă, efort, sacrificiu. Este subiectul care mi-a atras cel mai mult atenția în ultimele zile. Așa că se naște întrebarea firească – dacă există una sau mai multe generații care au făcut și fac sacrificii, efort, au o responsabilitate privită de noile generații drept anormală, unde și când trebuie să tragă linie? Cât să mai ducă și generațiile anormale? „Abia am învățat măgarul ăsta să nu mai mănânce, și acu’ a murit”, spune un banc care are oarecum tangență cu subiectul.

„Fiecare trebuie să-și facă treaba și gata”, este una din perspective. Pare corect, dar unde și când se termină treaba? Dacă sunt lucruri urgente care se pot rezolva la orele 22? Închidem „taraba” și dăm cu ignore? Care sunt riscurile? Care sunt urmările? Pesemne că noilor generații aceste lucruri nu li se par la fel de importante ca angajaților care au… vechime. Ioana Marcu, consultant & executive coach, a declarat într-o emisiune ZF Live că „liderii se plâng toți despre noua generație, despre faptul că nu sunt la fel de responsabili, că nu stau suficient de mult, că nu pot să-i motiveze, numai că asta e o realitate, ei au alte nevoi”. Perfect de acord. Am declarat instantaneu pe marginea acestui subiect că așa e normal, că așa ar trebui să facă toți. Da… dar dacă ei nu sunt dispuși, cine să facă treaba? „Nici prin minte nu-mi trecea mie, în urmă cu zece ani, să las treaba nefăcută sau neterminată, că se ocupă șeful. Și dacă ei nu o fac, cei din echipa mea, ghici ce? Trebuie să o fac eu”, spune un corporatist get-beget, pentru care programul de lucru nu a fost niciodată de opt ore. Are și el dreptatea lui, nu-i așa?

Fenomenul are două explicații, crede Cătălin Olteanu, CEO la Elemaster Electronic Technologies. Pe de o parte, „acum 25 de ani, să faci management în România era relativ simplu, pentru că șomajul era atât de ridicat încât nimeni nu își risca jobul”. Pe de altă parte, resursa umană era mult mai competitivă, adaugă Olteanu. Tinerii erau motivați să învețe, să crească, să ajungă în management, să fie ei cei ce decid în locul celor care decid pentru ei. În plus, șomajul ridicat nu le oferea zone de confort.

Trebuie adăugat, la acest tablou, că liderii se confruntă cu aceleași probleme indiferent că sunt în România sau în afara țării, conform Ioanei Marcu, care spune că același lucru se întâmplă și în India, Polonia sau Germania.

Atitudinea față de muncă a noilor generații a produs o schimbare de optică și aupra valorii angajaților 45Ă. Ana Moldovanu, culture & people regional head în cadrul producătorului de medicamente STADA, spune că pe viitor se așteaptă să vadă o și mai mare diversitate în ceea ce privește forța de muncă. „Și aici mă refer și la o integrare a baby boomers și prima decadă din generația X. Am privilegiul de a fi aproape de două extreme de vârstă ale celor care sunt activi în câmpul muncii, prin intermediul nepoților mei, care au 20 de ani, dar și al colegilor, care au 50Ă ani. Sunt foarte plăcut surprinsă de spiritul antreprenorial, asertivitatea și ambiția celor mai tineri și nu pot să nu remarc etica muncii pe care o au cei din generațiile anilor ’60 – ’80 și înțelepciunea pe care ți-o dă doar experiența de viață. Observ și o schimbare de paradigmă în ceea ce privește recrutarea: dacă la începuturile capitalismului în România erau căutați tinerii de 20 ani, acum companiile aleg diversitatea și au înțeles beneficiile imense cu care vine o forță de muncă multi-generațională. Aceasta combină perspective și abilități diverse, facilitează transferul de cunoștințe și stimulează creativitatea”, punctează Ana Moldovanu.

Așadar, dacă în trecut (acum 20 de ani, acum 10 ani) în procesele de recrutare erau avantajați tinerii, care aveau un atu important – disponibilitatea și capacitatea de efort mare și susținut -, acum lucrurile s-au mai schimbat. În avantajul celor care au experiență, chiar dacă au o vârstă mai înaintată. Pentru că, în esență, criteriul care îi avantaja în urmă cu 10 ani, cu 20 de ani se menține valabil. Au structura de alergător de cursă lungă. Poate nu-i mai țin genunchii la fel ca pe vremuri, poate că nopțile nedormite la team-buildinguri sau cine mai știe din ce motive nu se mai recuperează la fel de ușor. Dar când vine vorba de muncă, e clar că sunt de bază. Că o să-și facă treaba. Pentru că s-au setat așa. Dar peste task-urile firești aferente joburilor, pozițiilor se adună acum completări legate de treburi neterminate sau greșite ale celor din echipă – indiferent care le sunt motivațiile. Așa că revin la întrebarea: trebuie să acceptăm ca normalitate perspectiva și abordarea noilor generații, dar cele mai vechi cât să mai ducă? Ei unde trebuie să tragă linia? În „I, Robot”, un robot de primă generație îi salvează pe cei mai „tineri” și întreaga umanitate. Dar a plătit un preț.  

Ioana Mihai-Andrei este editor, Business Magazin