Una dintre cele mai civilizate și bogate țări din lume trece prin schimbări profunde ce scot la suprafață sute „companii zombi” care acum suferă tot mai tare

În Japonia, capitalismul trece printr-o schimbare profundă: după decenii de protejare a companiilor neprofitabile, statul și instituțiile financiare încep să lase piața să-și urmeze cursul. Creșterea dobânzilor, noile reguli de guvernanță corporativă și presiunea pentru restructurare scot la suprafață sute de „companii zombi”. Povestea familiei Sato, care a condus timp de generații un ryokan și un hotel în stațiunea Zao Onsen, ilustrează tranziția dureroasă către această „distrugere creatoare”. În timp ce afacerea lor se prăbușește, un alt jucător local găsește o cale de a transforma declinul într-o șansă de revitalizare.

Stațiunea de schi Zao Onsen, din nordul Japoniei, oferă zăpadă afânată în stil Aspen și pârtii străjuite de celebrii „monștri de zăpadă” — pini acoperiți de gheață și omăt, modelați de vânturile tăioase din Siberia. De generații întregi, familia Sato a operat în apropiere o afacere hotelieră prosperă. Proprietatea lor de referință, hotelul Oak Hill, dispune de 30 de camere, tavane înalte și acces la izvoarele termale din zonă, perfecte pentru relaxarea de după schi. Compania a prosperat în perioada de boom economic pe care Japonia a cunoscut-o după Al Doilea Război Mondial, prezintă Matsuyama într-un reportaj din Tokyo pentru Bloomberg. În fiecare iarnă, elevi ai unei prestigioase școli private din Tokyo — renumită pentru educarea familiilor aristocrate — veneau aici, fotografiile lor tapetând coridoarele proprietății-soră, mai modeste.

Numită Yoshidaya, era un ryokan, o pensiune tradițională japoneză, care își întâmpina oaspeții cu băi comune și mâncăruri locale. „Ryokanul era viața noastră, familia noastră și afacerea noastră”, spune Chigusa Sato Nolen, 57 de ani, care a crescut schiind în stațiune și și-a petrecut primii ani de viață locuind permanent în han. Însă în lunga stagnare economică de după spargerea bulei din anii ’80, hotelurile familiei au început să aibă probleme. Abia câștigau suficient pentru a plăti dobânzile la datorii, alăturându-se rândurilor tot mai numeroase de companii care supraviețuiau parțial datorită faptului că Banca Japoniei coborâse rata dobânzii la zero, astfel încât debitorii să nu intre în incapacitate de plată. Până în 2010, aproape una din cinci companii își continua activitatea doar datorită bailouturilor (intervenție financiară de salvare prin care o instituție, de obicei statul sau banca centrală, oferă bani unei companii (sau unei bănci) aflate în dificultate pentru a preveni falimentul) și altor forme de sprijin financiar, fără să își rezolve problemele fundamentale.

Stațiunea de schi Zao Onsen din nordul Japoniei este cunoscută pentru peisajele sale unice și pentru tradiția veche a hanurilor familiale. Timp de generații, familia Sato a administrat aici două proprietăți emblematice, un ryokan tradițional și un hotel mai modern, care au înflorit în perioada de prosperitate economică a Japoniei.

În 2008, trei profesori de economie — unul din Japonia și doi din SUA — au consacrat un termen pentru aceste afaceri: „companii zombi”. Proprietarii ezitau să închidă aceste companii. Spre deosebire de SUA, unde președintele Donald Trump și-a revenit după falimentele companiilor sale, în Japonia stigmatul eșecului este adânc înrădăcinat într-o cultură de business definită de diligență și onoare. Angajamentul pe viață față de angajați — care răspund cu loialitate — este norma. „Dacă călătorești în afara marilor orașe, vei vedea destule locuri în care te întrebi cum reușesc oamenii aceștia să-și câștige existența”, spune Kazuyoshi Komiya, consultant care ajută companiile mici și mijlocii să se redreseze. „Japonia a fost prea protectoare cu ele.” Acum, peisajul financiar al țării se schimbă. În martie 2024, Banca Japoniei a majorat ratele dobânzilor pentru prima dată în 17 ani, semnalând o îmbunătățire a climatului economic și creșterea prețurilor.

Guvernul japonez îmbrățișează ceea ce economistul Joseph Schumpeter numea în mijlocul secolului XX „distrugerea creatoare” a capitalismului — necesitatea ca inovatorii să înlocuiască rivalii mai slabi. Autoritățile de reglementare au presat companiile să-și îmbunătățească guvernanța, iar recent Japonia a adoptat o lege care simplifică procesele de restructurare și încurajează redresările. „Este important ca sectorul corporativ să vadă o regenerare sănătoasă”, a spus Yasuo Goto, profesor la Universitatea Seijo și specialist în „companii zombie”, într-o prezentare susținută anul trecut la Agenția pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii din cadrul Ministerului Economiei. Bursa din Tokyo pune presiune pe companiile listate cu performanțe slabe să devină mai profitabile și să interacționeze mai activ cu investitorii. În 2024, numărul companiilor zombi a început să scadă ușor pentru prima dată în ultimii șapte ani. În anul încheiat în martie, falimentele au crescut cu 13%, ajungând la 10.070 — cel mai ridicat nivel din 2014. Deocamdată, falimentele nu au lovit companiile mari, iar oamenii au reușit în general să-și găsească noi locuri de muncă, datorită deficitului cronic de forță de muncă din Japonia. Însă Schumpeter recunoștea și riscul ca dezintegrarea companiilor în dificultate să genereze tulburări sociale. „Un mic grup de câștigători, în timp ce toți ceilalți pierd, riscă să destabilizeze economia și societatea”, spune Goto.

Ryokanul Yoshidaya apare pentru prima dată în înregistrări la începutul anilor 1800, pe vremea când șogunii — conducătorii militari — guvernau încă Japonia. Situat în districtul Zao Onsen din orașul Yamagata, se număra printre cele 17 hanuri originale care primeau vara vizitatori în căutarea apelor tămăduitoare, după topirea zăpezilor.

După prăbușirea bulei economice din anii ’80, stagnarea prelungită a afectat grav afacerile mici și mijlocii. Proprietățile familiei Sato s-au confruntat cu datorii în creștere și cu un turism tot mai slab, ajungând în situația multor „companii zombi” care supraviețuiau doar datorită politicilor de dobânzi reduse.

La câteva străzi de Oak Hill, Zao Center Plaza — un complex comercial cu baie termală, han și restaurante — a intrat în faliment acum aproape doi ani. Angajații și-au pierdut locurile de muncă, iar clădirile au fost demolate. Tot ce a rămas au fost aproximativ 1 miliard de yeni (6,8 milioane de dolari) în împrumuturi neplătite și un teren gol. „Rambursarea datoriilor era o povară enormă”, spune Masaru Funami, angajat de proprietari pentru a administra facilitățile și ultimul care a stins luminile. Complexul era profitabil doar două luni pe an și nu putea majora prețurile suficient cât să acopere costurile. „Chiar dacă ar fi intervenit cineva, ar fi fost foarte greu de redresat”, spune Funami. „În cele din urmă, a fost momentul potrivit să renunțăm.” Anul trecut, familia Sato s-a confruntat cu aceeași alegere dureroasă. De mai bine de un mileniu, călătorii se îndreaptă spre Munții Zao, atrași de izvoarele lor termale cu efecte vindecătoare. Ryokanul Yoshidaya apare pentru prima dată în înregistrări la începutul anilor 1800, pe vremea când șogunii — conducătorii militari — guvernau încă Japonia. Situat în districtul Zao Onsen din orașul Yamagata, se număra printre cele 17 hanuri originale care primeau vara vizitatori în căutarea apelor tămăduitoare, după topirea zăpezilor.

Acum aproximativ un secol, zona a început să se reinventeze drept destinație de iarnă, deschizând prima pârtie pentru cei dornici să adopte sporturile occidentale nou apărute, precum schiul. Într-o economie în plină expansiune, turismul a crescut și mai mult în anii 1960, iar ulterior un nou drum expres a îmbunătățit accesul. Clasa de mijloc aflată în expansiune se îngrămădea iarna în stațiunile de schi și vara pe plaje. Construit din lemn și renovat ultima dată în anii 1950, Yoshidaya familiei Sato era un labirint scârțâitor de două duzini de camere răspândite pe trei etaje. În ciuda scărilor abrupte și a lipsei toaletelor în unele camere, Gakushuin — celebra școală din Tokyo pentru aristocrație — a ales să își trimită elevii acolo în fiecare iarnă pentru cursuri de schi. Pe măsură ce economia Japoniei a explodat în anii ’80, oamenii aveau tot mai mulți bani de cheltuit pe Honda, Walkman sau cămăși polo Ralph Lauren.

Afacerile prosperau, iar multe familii își investeau cu entuziasm averile în creștere. Când Subaru Corp a lansat un nou model cu tracțiune integrală, capabil să urce drumurile înzăpezite ale regiunii, „tatăl meu a cumpărat unul”, spune Chigusa. „I-am cerut o mașină roșie, așa că asta mi-a luat.” Pentru a-l pregăti pe fratele ei, Naoki, să preia afacerea, tatăl lor l-a trimis la o școală de management hotelier, apoi într-un tur de două săptămâni al celor mai prestigioase hoteluri europene. În 1989, zdruncinat de un zvon că școala Gakushuin căuta locații mai bune pentru excursiile sale de iarnă, tatăl lui Chigusa a decis să se extindă. A ales un teren aflat mai sus, la doar cinci minute de mers pe jos de teleschi, și a împrumutat 400 de milioane de yeni pentru a construi un nou hotel. L-a numit Hotel Oak Hill, după copacii de pe proprietate, și i-a încredințat conducerea lui Naoki. Într-o perioadă de bani ușor accesibili și prețuri ale terenurilor în plină ascensiune, tatăl Chigusei a mai contractat un împrumut de 200 de milioane de yeni pentru a adăuga o baie în aer liber. În același an, indicele bursier Nikkei 225 a atins vârful după ce crescuse de șase ori în deceniul anterior; investitorii au început să-și piardă încrederea că industria și finanțele japoneze vor domina lumea. Piața imobiliară s-a răcit, alimentând un cerc vicios de scădere a prețurilor activelor și deteriorare a portofoliilor bancare.

Pe măsură ce deflația s-a adâncit în anii ’90, oamenii au redus călătoriile de agrement. Numărul anual al vizitatorilor din zonă s-a înjumătățit față de vârful anterior de 2 milioane. Pe măsură ce rezervările s-au împuținat, tatăl și fratele lui Chigusa au încercat cu disperare să reducă costurile în creștere. Au subestimat necesarul de încălzire al salonului imens; reducerea consumului de energie însemna, însă, oaspeți tremurând de frig. Gakushuin a continuat să trimită elevii în fiecare iarnă, dar asta nu era suficient pentru a compensa scăderea veniturilor din turism. Tatăl și fratele Chigusei au redus la jumătate prețul unei nopți, la aproximativ 6.000 de yeni. Au reușit să rămână deschiși parțial pentru că erau singurul loc din oraș care primea turiști cu animale de companie.

În acei ani, Chigusa a părăsit casa — care, spune ea, „nu îmi lăsa niciun moment de respiro” — și a plecat la studii în Tokyo. După ce a învățat engleză mai bine, a găsit un loc de muncă într-o bază militară americană, unde și-a cunoscut soțul american și a adăugat numele Nolen. Chigusa a revenit în zona stațiunii în 2009 pentru a-și îngriji mama bolnavă. Se descurcau cum puteau, tatăl și fratele ei abia reușind să țină afacerea pe linia de plutire. Practic fiecare yen mergea către dobânzile la împrumutul de 600 de milioane de yeni, în timp ce principalul rămânea neatins. Acum șapte ani, Naoki a murit brusc, în urma unui accident vascular cerebral, la vârsta de 54 de ani. Chigusa crede că stresul de a ține afacerea deschisă mult prea mult timp l-a ucis. Apoi, la mai puțin de un an, tatăl ei a murit de cancer.

Chigusa a moștenit hanul, hotelul și datoria, iar împreună cu nepotul ei, Yuki Sato, și-au împărțit responsabilitățile: Chigusa se ocupa de Yoshidaya, iar Yuki de Oak Hill. Pierdeau peste 30 de milioane de yeni în fiecare an. „Nu puteam să facem nicio mișcare”, spune Yuki. „O singură greșeală însemna să concediem angajați. Unii erau în vârstă și le-ar fi fost extrem de greu să-și găsească alte locuri de muncă.” Au rezistat încă câțiva ani și chiar au încercat să găsească un cumpărător pentru Oak Hill, dar au eșuat pentru că proprietatea nu includea drepturile asupra izvorului termal — accesul era închiriat. În aprilie 2024, un manager senior de la Kirayaka Bank Ltd., și nu bancherul lor obișnuit, s-a prezentat cerând să discute cu Chigusa și Yuki. Acesta le-a explicat, direct, că banca nu le mai putea susține împrumutul, obligându-i să găsească finanțare alternativă sau să piardă compania. Jimoto Holdings Inc., compania-mamă a băncii, afirmă că măsura a fost determinată de o schimbare de politică: nu mai lucra cu afaceri care aveau șanse reduse de îmbunătățire a fluxului de numerar.

Când banca nu a mai putut susține creditul, familia a fost obligată să aleagă între restructurare și faliment. În cele din urmă, fața realității economice a făcut inevitabilă închiderea, iar proprietățile au fost preluate de o altă familie locală cu tradiție în ospitalitate, Okazaki, care operau deja mai multe unități în zonă.

În cele din urmă, Chigusa a ales procedura de faliment pentru lichidarea companiei, care datora băncii 597 de milioane de yeni, potrivit unei raportări de reglementare. Odată începute procedurile de insolvență, ea a întocmit o listă scurtă cu potențiali cumpărători care ar putea prelua hotelurile și le-ar putea menține în funcțiune. Atunci a intervenit familia Okazaki. La fel ca familia lui Chigusa, clanul Okazaki era în zonă de generații, administrând un alt ryokan — Takamiya, aflat chiar pe aceeași stradă — încă din anii 1700. Au reușit să supraviețuiască stagnării prelungite a Japoniei evitând febra construirii din anii bulei și diversificând baza de clienți. Odată ce economia a început să-și revină, familia Okazaki a găsit formula câștigătoare: modernizarea facilităților, controlul costurilor și adoptarea rezervărilor online pentru a atrage valul crescând de turiști internaționali dornici de pârtiile pitorești ale stațiunii Zao. Okazakii, care operau deja alte șase unități de cazare în zonă, au cumpărat proprietățile familiei Chigusa de la creditor. Prețul nu a fost făcut public, dar Yuki spune că a reprezentat doar o fracțiune din datoria pe care o aveau la bancă. Hiroto Okazaki, care conduce afacerea de familie împreună cu tatăl său, spune că a investit încă 25 de milioane de yeni în modernizarea hotelului. Hotelul a fost redenumit Onsen & Stay Oak Hill, pentru a pune în valoare băile termale, sau onsen, în japoneză. În calitate de director operațional, Okazaki supraveghează vânzările anuale de aproximativ 3 miliarde de yeni ale grupului Takamiya. În loc să lucreze dintr-un birou, el se deplasează între diversele proprietăți, restaurante și proiecte la volanul unui Mercedes-Benz break al mamei sale. Încearcă să viziteze toate hotelurile din zonă cam o dată pe săptămână și preferă să apară neanunțat pentru a vorbi cu managerii și personalul. Până acum, strategia de redresare a lui Okazaki dă rezultate: Oak Hill urmărește să atingă vânzări de 195 de milioane de yeni anul acesta și o marjă de profit de 30%. „Știam că putem gestiona mai bine afacerea și că o putem revitaliza”, spune Okazaki, în vârstă de 35 de ani. „Era o afacere importantă care nu reușise să se adapteze unei noi categorii de clienți.” De asemenea, Okazaki a cumpărat într-un moment favorabil, întrucât Japonia se bucură de un val puternic de turism. În cazul Oak Hill, o decizie crucială a fost evidentă încă de la început. „I-am reangajat pe angajații lor și pe foștii proprietari”, spune Okazaki, referindu-se la solicitarea ca Chigusa și nepotul ei, Yuki, să rămână. „Sunt oameni conștiincioși și apreciați de foarte, foarte mulți clienți.” Viața nu este ușoară, dar pentru Chigusa falimentul a ridicat o povară uriașă — o dovadă, poate, a potențialului eliberator al lăsării „distrugerii creatoare” să-și facă efectul. „Știam că trebuie cumva să pun capăt.”    

Traducere și adaptare: Oana Ioniță