Un rămas bun jurnalismului la liber

În ultimii ani, industria jurnalistică a fost lovită de multe falimente. Ziarele care încă funcționează a trebuit să treacă prin transformări uneori dramatice și să facă disponibilizări, în special la birourile din străinătate. De astfel de transformări nu au fost ocolite nici agenții de știri cu greutate, cum este Reuters.

În SUA, numărul jurnaliștilor angajați cu normă întreagă a scăzut cu 20% din 2001, după cum remarcă Shashi Tharoor, contributor la The Project Syndicate. Shashi Tharoor este fost subsecretar general al ONU, fost ministru de stat pentru resurse umane și dezvoltare din India, iar acum parlamentar în cea mai mare democrație a lumii. În India, ziarele sunt încă o afacere prosperă, spune el.

Însă în Occident, mai multe nume mari și-au încetat activitatea sau au migrat în online. La urma urmei, asupra spațiului cibernetic sunt acum ațintite toate privirile. Astfel, alte nume mari, cum ar fi The New York Times, The Washington Post și The Guardian, din Marea Britanie, și-au construit o prezență masivă pe internet. Se pare că nu este suficient. În cazul The Guardian, site-ul primește numărul impresionant de 38 de milioane de vizitatori unici pe zi, în timp ce tirajul ziarului este de numai 200.000 de exemplare. Însă acești vizitatori virtuali citesc conținutul gratuit; prin urmare, The Guardian pierde bani.

The New York Times oferă un număr limitat de accesări gratuite ale materialelor de pe site. The Washington Post face la fel. Mai nou, și Bloomberg. Cine vrea mai mult trebuie să plătească. The Guardian cere timid contribuții bănești. Acestea sunt adaptări ale jurnalismului ca business la noua realitate.

Despre aceste adaptări și despre viitorul jurnalismului vorbește, într-o opinie publicată sub titlul „Un rămas bun jurnalismului la liber” în The Washington Post, jurnalista Megan McArdle: „Bloomberg, fostul meu angajator, se pare că se îndreaptă spre un paywall. Dacă acest lucru se dovedește adevărat, nu pot spune că o să fiu surprinsă.

Când am anunțat că părăsesc Bloomberg View pentru secțiunea de opinii a Washington Post în februarie, mulți dintre cititorii care mă urmăresc de mult timp mi-au reproșat cu blândețe că mi-am mutat articolele în spatele unei platforme de plată prin abonament. Unii dintre ei nu au fost atât de blânzi. Cum să mă îndepărtez de cititori de genul acesta? Sunt oare atât de arogantă încât să cred că ei ar trebui să plătească pentru privilegiul de a mă citi?

Nu-i puteam învinovăți că sunt scoși din sărite; la urma urmei, unii dintre ei mi-au fost cititori fideli de când eram o bloggeriță tânără. Internetul fără limite mi-a oferit literalmente cariera și ani de zile am încercat să mă achit pentru acest cadou căutând angajatori care mi-au făcut scriitura gratuită pentru cititori. Chiar credeam în motto-ul că «informația vrea să fie liberă».

Dar, când The Washington Post m-a abordat, ajunsesem deja la concluzia că lupta pentru internetul deschis a fost pierdută. Mai devreme sau mai târziu, practic toată lumea din industria media își va pune conținutul în spatele unei platforme de abonamente, al unui paywall. Și, în general, ar trebui să pariați mai degrabă pe «mai devreme» decât pe «mai târziu». Vanity Fair a devenit cea mai recentă dintr-o lungă serie de publicații care spun: «Dacă doriți să ne citiți, va trebui să vă abonați».

După cum a remarcat Jay Rosen, profesor de jurnalism al Universității New York, Bloomberg are deja „unul dintre cele mai mari sisteme de plată pentru conținut inventate vreodată”: terminalele pe care le vinde companiilor financiare la un cost de 20.000 de dolari pe utilizator pe an. Dacă ei mai doresc încă un paywall, ar trebui să fim pesimiști în ceea ce privește șansele ca oricine altcineva din afacerile cu știri să insiste pe un model cu «conținut gratuit».

Deci, cum a făcut industria mea ca acest model să funcționeze atât de mult timp? Răspunsul este că nu a reușit, motiv pentru care atât de multe ziare și reviste se luptă să rămână pe linia de plutire și multe publicații web ard grămezi din banii investitorilor în timp ce vânează un model de afaceri viabil. O întrebare mai interesantă este de ce nu am reușit să-l facem să funcționeze. Iar răspunsul la această întrebare are de-a face cu structura afacerii media tradiționale.

Criticii «mass-media mainstream» (sau, dacă preferați, ai «mass-media lamestream» – adică una al cărei scop nu este să impresioneze) sunt mulțumiți să spună că vom fi puși pe linie moartă de concurența din new media. Într-adevăr, în calitate de tânără bloggeriță aș fi putut chiar eu face câteva astfel de declarații. Și eu, și acei critici am greșit. Mass-media tradițională poate supraviețui foarte bine concurenței pentru cititori. Competiția pentru publicitate este cea care ne omoară.

Timp de mai bine de un secol, revistele și ziarele au fost cunoscute sub numele de «piață cu două părți»: v-am vândut abonamente vouă, cititorilor noștri, iar odată ce v-ați abonat, v-am vândut ochii celor care-și fac reclamă la noi.

Acest lucru a fost necesar pentru că, fără ca voi să știți, banii obținuți de la voi prin abonamente adesea nici măcar nu acoperă costul tipăririi și livrării ziarelor fizice, din hârtie. Acestea acoperă foarte rar costul ieșirii pe teren și al scrierii poveștilor tipărite pe acele pagini. Și probabil ați fi uimiți de cât de scump este de pus în ziar o poveste relativ simplă.

Însă și așa era bine, deoarece controlam o conductă valoroasă către ochii cititorilor – o conductă prin care cei care doreau să-și facă publicitate puteau transmite informații despre produsele lor. Cititorii primeau jurnalism la prețuri mici, iar clienții de publicitate aveau ocazia să le spună despre pachetul fantastic de stimulente disponibil cumpărătorilor potriviți pentru nou-nouțul model Chevy Impala din 1985.
Apoi a venit internetul și, brusc, noi nu mai aveam monopolul asupra conductei. Oricine poate arunca pe internet o pagină web. Și în ultimii 20 de ani au apărut atât de multe platforme media online, încât a fost depășită cererea pentru publicitate.

Companiile care au câștigat această grămadă ca de rugby nu au fost vechile nume cu experiență îndelungată în a alătura anunțuri cu conținuturi media atrăgătoare. Nu au câștigat nici măcar noile companii de presă cu brigăzile lor frenetice de tineri angajați care produc materiale provocatoare. Companiile care câștigă – mai ales Google și Facebook – obțin conținut gratuit de la utilizatorii lor sau de la alte persoane de pe internet. Inclusiv de la noi.

Aducerea coardei cu care altcineva te spânzură nu este, evident, un model de afacere foarte bun. Și, după cum spune economistul Herb Stein, „Dacă ceva nu poate continua pentru totdeauna, se va opri”. Fie că vom găsi pe altcineva care să plătească pentru știrile și opiniile și caricaturile pe care le consumați, fie vom ieși din afaceri.

Acel cineva nu trebuie să fie cititorul. O parte a jurnalismului poate funcționa ca un fel de produs de sacrificiu pentru o afacere mai cuprinzătoare sau pentru un alt produs asociat, cum ar fi cărți sau excursii.

Unele articole de opinie pot fi livrate de oameni care le folosesc ca produse de sacrificiu personale pentru brandurile lor de «lider de opinie» sau de «intelectual public» – sau pur și simplu să le producă din hobby, pentru a le livra altora. În afara modelului cu «produs de sacrificiu» mai există alte câteva opțiuni: unele articole pot fi finanțate de donatori ca un proiect filantropic; un anumit jurnalism de promovare a produselor de consum poate fi sprijinit prin programe afiliate care oferă recompense pentru vânzarea produselor; iar unele articole pot fi susținute de «publicitatea nativă» presărată din loc în loc. Este greu să diferențiezi între aceste soluții. Toate aceste modele de afaceri pot produce jurnalism bun.

Însă toate aceste strategii au și defecte. Pentru ca strategia «produsului de sacrificiu» să funcționeze, este nevoie de un brand prestigios și cu mare priză la public. Iar în timp ce articolele în genul opiniilor sunt foarte importante, aceasta nu este singurul tip de muncă pe care-l fac jurnaliștii.

Deși formatorii de opinie sunt cei care se remarcă cel mai repede. Oamenii din mediul academic și executivii nu se vor da în vânt după reportajele specializate, necesare, dar deloc strălucitoare. Jurnalismul filantropic poate aduce un pic de avânt, dar va fi limitat într-un alt mod: jurnalismul finanțat de donatori tinde să fie în mare parte ideologic, donatorii căutând povești care le măgulesc opiniile și produc un impact politic măsurabil, pe lângă faptul că țin cititorii informații.

O bună parte din acest jurnalism este foarte valoros – dar nu este tot ce ne trebuie. Și, în ceea ce privește ultimele două modele, probabil că nu trebuie să explic ce stimulente periculoase conțin.

Dar dacă nu îți plac aceste opțiuni, atunci, dragă cititorule, va trebui să oferi mai mult. Din păcate, mulți dintre voi v-ați obișnuit cu ideea că știrile ar trebui să fie gratuite și vă enervați când vi se cere să plătiți pentru ele.

În momentul de față, ca o concesie pentru sentimentele dumneavoastră față de acest subiect, majoritatea paywallurilor au și găuri. Și da, știm despre trucurile pe care le folosiți pentru a trece pe sub aceste platforme de plată. Dar, pe măsură ce tot mai multe publicații adoptă accesul la articole contra plată, ar trebui probabil să vă așteptați ca lucrurile să se schimbe. Cu cât va trebui să ne îngrijorăm mai puțin de concurența site-urilor gratuite, cu atât va fi mai strict accesul la materialele jurnalistice. (Pentru a lămuri situația, acest lucru reflectă opinia mea bazată pe analiza economiei la nivel de industrie și nu ceva ce-aș putea ști despre strategia de afaceri a angajatorului, actual sau fost.)
Și acesta va fi un lucru trist, pentru că vechiul internet deschis a fost un dar minunat pentru cititori, o vastă abundență de jurnalism măreț din care ne-am ospătat în ultimele două decenii. Dar există o limită în ceea ce privește cât de mult timp putem continua să oferim daruri fără nicio reciprocitate. La sfârșitul zilei, oricât de multă informație ar vrea să fie liberă, jurnaliștii va trebui să fie plătiți.“