Un dreptunghi din chiștoace

Cel mai urât lucru legat de atentatele din Franța și de șirul de evenimente care a urmat a fost modul în care politicienii au încercat să speculeze emoțiile declanșate în mulțime. Sarkozy înghesuindu-se în primul rând la marea manifestație, Hollande cu capul de umărului cancelarului Merkel, toți cei care au defilat deși, moral, n-ar fi trebuit nici măcar să se apropie de Paris în acel moment, urmați de cohortele de îngrijorați din serviciile secrete, gata să se sacrifice în lupta antiteroristă; și, în context, reluarea pe plan local a disputelor legate de legile de tip Big Brother.

Mă întorc acum în capitala de județ în care m-a găsit revoluția din decembrie; era și locul în care fusese „exilat“ un disident de origine comunistă, care se bucura, în ultimii ani ai lui Ceaușescu, de domiciliu forțat și supraveghere specială. Cum eram relativ vecini, treceam zilnic pe lângă o Dacie albă, veche, care nici măcar număr din trei cifre nu avea (cunoscătorii vor fi știind ce spun) și în care fie tremurau, fie nădușeau, în funcție de anotimp, patru inși. Și fumau, așa că în urma mașinii rămânea, seara, un dreptunghi gol perfect conturat de sutele de chiștoace azvârlite în orele de pândă. Nu aveam, la acea vreme, prea mari simpatii legate de regim, dar nici vreun răzvrătit nu eram.

Treceam pe lângă mașină și, într-un fel, îi compătimeam, pentru că fumau atât de mult și pentru că erau obligați să zacă în fiecare zi în mașină, dar mă și enervau cumplit, pur și simplu pentru că erau acolo, zilnic, nefăcând nimic din ceea ce mi s-ar fi părut util la acea vreme și pentru că îmi aduceau aminte cine eram și în ce fel de țară trăiam. În plus îmi induceau un sentiment de neliniște lipicioasă, mă mâncau plămânii pe dinăuntru pentru că, trecând pe lângă mașină, respiram același aer care fusese și în plămânii lor. Erau reprezentanții unei instituții care se ocupa cu securitatea nației, așa cum o înțelegeau ei la vremea aceea. Și, repet, deși n-ar fi trebuit să simt vreo amenințare, oamenii aceia și dreptunghiul de chiștoace care rămânea în urma loc îmi aduceau mereu aminte că mă născusem, din păcate, pe partea greșită a lumii.

Am regăsit o idee din gândurile vechi de decenii la emisiunea televizată de care am pomenit mai sus: o doamnă atotștiutoare zicea că de ce să se teamă ea de legile Big Brother, pentru că nu complotează, nici ea și nici partenerul de emisiune (unul mai nevinovat, nici nu avea figură de complotist), și nici nu folosesc cartele preplătite care în general sunt folosite de săraci care n-au ce pierde și nici n-au de ce a se revolta în cauzul în care Big Brother o să îi ia la ochi. Și iar au început să mă mănânce plămânii.

Cartelele acelea preplătite au tocmai forma unui dreptunghi din chiștoace. Iar simpla existență a unor legi din ce în ce mai sugrumătoare – cartelele, convorbirile, datele, mailurile, operatorii, totul în numele unei securități iluzorii, că ai a te teme sau că nu ai a te teme – poate fi începutul a ceva ce am renegat în decembrie 1989. În numele siguranței cetățeanului se pot comite orice fapte și poate exista justificare pentru orice măsură, iar dacă acestea își mai găsesc și apărători, care nu complotează și nu au de ce să se teamă, cu atât mai bine și mai ușor. Iar masă de manevră există, slavă Domnului, pentru că, sincer să fiu, mi se pare că există din ce în ce mai puțini oameni dispuși să gândească cu capul lor și care preferă să li se spună ce și cum trebuie să simtă.

Ilustrez cu „Crocifissione di San Pietro“ al lui Caravaggio, pe care l-am găsit, recent, într-o biserică din Piazza del Popolo a Romei. Tot acolo am găsit o mostră de ingeniozitate italiană – iluminatul cu bănuț: băgai bănuțul într-o cutie, se aprindea lumina și te bucurai, scurt timp, de tablou; nu băgai bănuț, stăteai pe întuneric. Chestia era că turiștii, șmecheri, tot așteptau ca un alt fraier, și nu ei, să bage bănuțul, un studiu bun pentru actuala psihologie, din ce în ce mai complicată, a mulțimilor.