Un deceniu cu România

În urmă cu nici două săptămâni, Enel și-a anunțat retragerea din toate operațiunile de distribuție și vânzare de energie din România: 64,4% din Enel Distribuție Muntenia și Enel Energie Muntenia, 51% din Enel Distribuție Banat, Enel Distribuție Dobrogea și Enel Energie, dar și 100% din Enel România. Decizia a fost mai mult decât surprinzătoare, iar scenariile care o însoțesc merg departe, traversează continente și politici europene, antinconcurență și anticorupție.

De ce vinde Enel operațiunile din România? Are nevoie de bani (Enel, unul dintre cele mai îndatorate grupuri de utilități la nivel european, trebuie să își reducă datoriile, care ajungeau la aproape 40 de  miliarde de euro la finalul lui 2013; una dintre variantele propuse de management în acest scop este vânzarea de active, ieșirea din România și din Slovacia putând acoperi 10% din datorii, adică 4,4 miliarde de euro. Această sumă ar permite Enel să își mențină ratingul amenințat de datoriile prea mari).

Și-a amortizat investiția în România (în 2013, firmele scoase la vânzare au avut un rulaj de peste un miliard de euro și EBITDA de 289 de milioane de euro. Din 2008 până acum, distribuția și vânzarea de energie în România le-a adus italienilor câștiguri cumulate de 750 de milioane de euro la un preț de achiziție de 430 de milioane de euro).

România nu este core business (când Enel a cumpărat primele distribuții în România, în urmă cu zece ani, direcția grupului nu era aceeași ca în următorii cinci ani; italienii sperau să își consolideze pozițiile în Europa Centrală și de Est, să dezvolte multă capacitate de producție și să domine regiunea. Ulterior, achiziția Endesa din 2009, dar și investițiile solicitate de noua achiziție au mutat focusul grupului înspre Iberia și America Latină. În plus, businessul de 1 miliard de euro al Enel din România pare mare doar pentru România: Enel a raportat pentru 2013 un business global de 80 miliarde de euro).

Problemele care ar putea apărea în exitul Enel sunt ver-dic-tul pe care italienii îl așteaptă pentru un proces inițiat de statul ro-mân la Curtea de Arbitraj de la Paris prin care Electrica cere daune de 800 milioane de euro, dar și scandalul facturilor în care a fost implicată recent compania (un raport al Curții de Conturi a scos la iveală că Enel, alături de ANRE și Electroalfa, și-ar fi însușit câștiguri necuvenite suportate prin facturile a 1,2 milioane de clienți). Dincolo de faptul că aceste două chestiuni ar îngreuna vânzarea, tot ele arată că nici în România lucrurile nu merg chiar atât de simplu. Iar să ții sub control un colos cu aproape 3 milioane de clienți nu este simplu nicăieri, cu atât mai puțin în România, unde oamenii sunt cam aceiași care au lucrat anterior în companiile de stat, iar metehnele lor nu se împiedică de un manual de proceduri corporatiste.

Enel nu pleacă însă de tot din România: italienii au decis să păstreze operațiunile de producție – Enel Green Power este unul dintre principalii jucă-tori din industria energiei regenerabile, cu 534 MW de capacitate instalată opera-țio-nali la finele lui 2013, din care 498 MW energie eoliană și 36 MW energie solară, ceea ce înseamnă că italienii au investit aproape 800 de milioane de euro. De ce păstrează producția? Operarea unor capacități de producție nu este atât de complicată, investiția nu este amortizată, vânzarea nu s-ar face pe vârful pieței și ar pierde și capacitate de producție verde, care contează pentru afacerea lor integrată.

Cine ar putea să cumpere? Statul român sau Fondul Proprietatea (au drept de preemțiune și ar putea profita de el, mai ales dacă revine pe agenda politică vreo ambiție de creare a unui colos energetic românesc, teorie care a fost deja întoarsă pe toate părțile. Statul nu are însă bani pentru o asemenea tranzacție, iar momentul, înainte de alegeri, nu este prielnic). Surse din piață dau șanse, este drept că re-duse, unei posibile preluări a fostei Elec-trica Muntenia Sud de către proaspăt-listata Electrica (un scenariu complicat și mai puțin plauzibil).

Mă aștept la un proces de vânzare nu foarte lung, dar intens. Și pariez pe un investitor regional. Strategic, dar regional. Cred că ambițiile jucătorilor est-europeni sunt în creștere și, indiferent că va veni din estul sau din vestul României, cumpărătorul nu va vorbi o limbă de circulație internațională.

Mă mai aștept ca decizia Enel să fie singulară și ca ceilalți investitori care au venit în România în 2004 (și nu numai) să rămână aici. Îmi vine în minte declarația CEO-ului Enel România din 2006, când Enel se lupta în câmp deschis cu alți giganți din energia globală pentru Electrica Muntenia Sud: „Vom face tot ce ne stă în puteri să câștigăm acest proces de privatizare“. Era atitudinea celui care face o achiziție mai mult decât importantă și, mai ales, strategică.

De la extazul câștigării privatizărilor din România și până la a pune aceeași Românie prima pe o listă de active de care să scape cât mai repede au trecut doar zece ani. Cei mai intenși zece ani ai economiei românești.