Ultimele zile ale orașului Pompei

Aveți mai jos “Ultima zi a orașului Pompei”, tabloul socotit drept opera magna a pictorului rus Karl Briullov. Meritele sale artistice au fost, la data realizării, perioada 1830 – 1833, socotite destul de importante pentru a-l transforma pe pictor în “Marele Karl”. Astăzi impactul și înțelesurile pe care le iscă tabloul sunt cu totul altele decât în urmă cu 180 de ani; este o operă care oferă rușilor ceea ce le-a oferit românilor vestita carpetă cu “Răpirea din serai”, o pseudo-occidentalizare.

Să așezăm un pic lucrurile în context: Petru cel Mare a luat Rusia, a scos-o din siberii și a încercat să o transforme într-o națiune cu pretenții occidentale. Asta se întâmpla cam cu 100 de ani înainte de venirea pe lume a lui Briullov. Ideile lui Petru au fost preluate de Ecaterina cea Mare, împărăteasa care coresponda cu Voltaire și care a întărit statutul de mare putere al Rusiei. Pictorii, filozofii și scriitorii europeni au deschise ușile palatelor rusești, iar ambițiile slave se regăsesc nu numai în anexări de teritorii, ci și în dobândirea de suficientă noblețe.

Briullov s-a născut în 1799, spre finele domniei Ecaterinei, la Sankt Petersburg, în familia unui academician. Este o fire independentă, atrasă de stilul clasic. Învață și lucrează la Roma, iar la apariția “Ultimei zile…” emoționează Italia. Pușkin îi închină tabloului un poem, Gogol îl compară pe Briullov cu Rubens sau cu Anthony van Dyck, iar Walter Scott vorbește de o epopee în culori. La întoarcerea în Rusia, Briullov este primit trumfal.

Pictura, de dimensiuni considerabile, reprezintă oroarea de pe străzile orașului distrus de erupția Vezuviului. Mama cu cele două fete din stânga tabloului este contesa Iulia Samoilova, iubita lui Briullov, și însuși autorul se ascunde în grupul de personaje din acea zonă. Stilul este neoclasic, influențat de curentul romantic rus; avem subiect istoric, clarobscur, dramă, totul într-un stil cât se poate de vestic. Tabloul a fost expus inițial la Roma și dus apoi la Luvru, iar astăzi se află la Sankt Petersburg.

Briullov și tabloul său trebuia să demonstreze că și rușii pot să picteze precum pictorii occidentali; este ilustrarea vie a ambițiilor induse de Petru cel Mare și Ecaterina a II-a. Arta rusă tânjea, suferea, trebuia musai să fie comparată cu arta occidentală, tot așa cum întreaga elită rusă voia musai maniere de Versailles.

Occidentalizarea forțată de acest tip, adoptată cu orice preț și fără rezerve nu le-a folosit prea mult rușilor, care au eșuat într-o revoluție și în socialism.

La fel de discutabile sunt și puternicele obsesii de occidentalizare care îi macină pe români nu de ieri, ci din vremuri pașoptiste, cu o mică sincopă “anti”, mimată mai mult sau mai puțin, în perioada comunistă. Cât a folosit arderea etapelor, cât au folosit adoptarea unor norme culturale și economice, cum se vedeau acestea în urmă cu zece ani, când România jinduia către NATO și UE și cum apare acum occidentalizarea, într-o Europă egoistă și dezabuzată, e de discutat.

Un lucru e clar: arta începe cu o picătură, dar originalitatea și emoția nu înfloresc în inimi de lachei.