Tu sa taci, intelectual împutit

La inceputul lunii martie, in “Corriere della sera”, Ernesto Galli della Loggia(1) (care nu este un comunist periculos) a scris anumite lucruri ce pareau critice la adresa PDL(2) si iata ca Sandro Bondi, Ignazio La Russa si Denis Verdini, coordonatori ai acelui partid, au trimis la 4 martie o scrisoare aceluiasi cotidian, pentru a-si exprima dezaprobarea.
Nu intru in fondul chestiunii, un editorialist este liber sa critice un partid politic, dupa cum liberi sunt si unii oameni politici sa raspunda la acele critici. Ceea ce ma intereseaza este o optiune lexicala facuta de cei trei reprezentanti ai Partidului Libertatii.

Astfel scriau cei trei: “Exista critici, precum cea din editorialul aparut ieri in Corriere, ce sfârsesc, din pacate, prin a fi sterile, deoarece nu deriva dintr-o reflectie onesta asupra realitatii, ci dintr-o gândire autoreferentiala, cum ar spune intelectualii”. Faptul ca acele critici formulate de Galli della Loggia ar fi fost tipice pentru un “intelectual” reiesea si din pasajele urmatoare ale scrisorii, unde se spunea ca acela care avanseaza astfel de critici se comporta “ca si cum faptele nu ar exista, intr-un mediu in esenta steril, in compania doar a cartilor sale preferate si a elucubratiilor sale cât se poate de personale”.
Treaba curioasa este ca, daca prin “intelectual” se intelege cineva care actioneaza mai degraba gândind decât printr-o actiune manuala, atunci fac munca intelectuala nu doar filozofii si jurnalistii, ci si bancherii, asiguratorii si desigur oamenii politici precum Bondi (care, printre altele, scrie si poezii), La Russa si Verdini, care nu s-ar zice ca si-ar câstiga existenta dând cu sapa.Apoi, daca intelectual nu este doar cel care munceste gândind, ci si cel care gândind desfasoara o activitate critica (orice lucru ar critica si oricum ar face acest lucru), inca o data semnatarii scrisorii ar trebui sa se considere exemple de munca intelectuala.

Dar fapt e ca termenul “intelectual” are anumite conotatii istorice. Desi cineva a descoperit ca apare pentru prima oara in 1864 in “Chevalier des Touches” de Barbey d’Aurevilly, in 1879 in Maupassant si in 1886 in Leon Bloy, el este uzitat sistematic pe parcursul infamei afaceri Dreyfus(3), cel putin incepând din 1888, când un grup de scriitori, artisti si oameni de stiinta ca Proust, Anatole France, Sorel, Monet, Renard, Durkheim – sa nu mai spunem de Zola, cel care va scrie apoi al sau criminal “J’accuse” – se declara convinsi ca Dreyfus a fost victima unui complot, in buna parte antisemit, si cer rejudecarea procesului acestuia. Ei vor fi definiti drept intelectuali de Clemenceau(4), dar definitia va fi imediat reluata in sens denigrator de reprezentanti ai gândirii reactionare precum Barres si Brunetiere, pentru a indica acele persoane care, in loc sa se ocupe cu poezia, stiinta sau alte specialitati oculte (in fine, sa-si vada de treburile lor), isi baga nasul in treburi la care nu se pricep, precum problemele de spionaj international si de justitie militara (ce trebuie ca atare lasate in seama militarilor).

Pentru anti-dreyfusarzi, intelectualul era asadar cineva care traia inconjurat de cartile sale si de abstractiunile sale ambigue si nu avea contacte cu realitatea concreta (si prin urmare era mai bine sa taca). Aceasta evaluare peiorativa e drept ca se desprinde din polemicile epocii, dar apare in mod particular analoga expresiilor folosite in scrisoarea lui Bondi, La Russa si Verdini.
Acum, eu nu indraznesc sa gândesc ca acei trei semnatari ai scrisorii, desi cu siguranta intelectuali si ei (de vreme ce fac parada de cunoasterea termenului “autoreferential”), ar fi intr-atât de intelectuali incât sa cunoasca polemicile de acum 120 de ani. Pur si simplu ei au in genele lor amintirile unor vechi vicii polemice, cum este tocmai acela de a considera un intelectual (imputit) pe oricine vede lucrurile (deci gândeste) diferit de tine.

Imi vine in minte acel prelat ghinionist care, cu ani in urma, pentru a denunta (pe buna dreptate) mafia, a vorbit despre sinagoga lui Satana, iar evreii s-au simtit ofensati. in van aparatorii lui au amintit ca expresia a fost utilizata in Evanghelia dupa Ioan; dar ea a fost folosita tocmai cu scop anti-iudaic, si reluata ca atare, in polemicile antisemite, de catolicismul reactionar de secol XIX. Era vorba asadar despre un mod de exprimare ce purta mirosul originilor proprii, chiar daca a fost utilizat in emfaza unei predici bine intentionate.

Note:
1. Ernesto Galli della Loggia, istoric si jurnalist
2. PDL – Il Popolo della Liberta, partidul lui Berlusconi
3. Alfred Dreyfus, capitan in armata franceza, a fost condamnat in 1894, pe nedrept, de catre un tribunal militar pentru spionaj in favoarea Germaniei
4. Georges Clemenceau (1841-1929), politician francez, prim-ministru al Frantei intre anii 1906-1909 si 1917-1920