Trei ani de criză: azil politic în Facebook

Peste ani, preluând ideea lui Bulă, m-am gândit să cer azil, într-o Românie șui-capitalistă, în reclame. Nu-i minunat să trăiești într-o lume unde bomboanele ies din pereți, rufele se albesc instantaneu, iar parfumurile fac îngerii să cadă din cer? N-ar fi maximă distracția într-o lume unde berea nu se termină în frigidere, iar corporatiștii sar în tigaie ca să desprindă friptura?

De o bucată de vreme însă mi-am schimbat direcția spre Facebook.Facebook e cel mai frumos loc din lume, unde numai eu sunt important. În Facebook toate mărfurile costă numai un leu, pot mânca sushi cu ligheanul, îmi găsesc loc de muncă instantaneu, pot deveni cel mai grozav trader forex, “tu, tu, numai tuuuu!”, cântă corul grecesc în spate. Facebook este mai bun și mai adaptat vremurilor decât shopul sau chiar reclamele. Și este mult, mult mai bine să fii pe Facebook decât să trăiești în climatul de austeritate de acum. La trei ani de la startul oficial al crizei, falimentul Lehman Brothers, austeritatea este cuvântul zilei și singurul lucru care mai contează în criză este marketingul.

Să le luăm pe rând. Austeritatea a devenit o afacere. Austeritatea a devenit un panaceu. Austeritatea reglează, repară, vindecă, în curând or să apară specialiștii în austeritate, care or să te lămurească, pe bani frumoși, cum să trăiești făcând fotosinteză și cum se pot descurca companiile cu o singura tastatură la trei computere și cu producția în China. Noile manuale de afaceri se vor numi “Cum să scapi din capcana bogăției: fii auster!” și “Zece mituri despre austeritate: cu burta goală ai mintea mai limpede”. Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, ne-a lămurit deja că “securitatea socială este o schemă Ponzi”, iar președintelui Băsescu nu i-a tremurat nici un mușchi pe față spunând că “statul social nu poate funcționa, în România, în înțelesul pe care noi l-am dat expresiei stat social. Va trebui, dacă avem forță s-o facem, să definim ce înseamnă stat social, aici, la noi, în Carpați”. Aș vrea totuși nu numai o definiție, ci și o analiză profundă a schimbărilor pe care o astfel de politică le poate genera; nu de alta, dar opinia mea, evident mult mai simplistă decât a politicienilor, este că statul este o creație eminamente socială. Și că aștept de la politicieni mult mai mult decât o analiză semantică.

Tot politicienii îmi asigură trecerea spre zona de marketing, în special cei europeni, dar nu numai. În timp ce tot europeanul simte într-o formă sau alta criza, sub variile ei manifestări, președintele francez Nicolas Sarkozy și premierul englez David Cameron aleg să facă o baie de mulțime în Tripoli; căutați pe siturile televiziunilor de știri și priviți-i fața lui Cameron în timp ce mulțimea îi aclamă și veți înțelege ce vreau să spun. Nimic de adăugat, în afara faptului că aventura libiană a costat Franța un milion de euro pe zi și Marea Britanie a contabilizat costuri de 260 de milioane de lire sterline (iar cunoscătorii care îmi vor explica cum e cu petrolul și interesele să stea liniștiți), că Sarkozy are două sau trei mari bănci cu probleme și că directoarea FMI Christine Lagarde vorbește de cercul vicios al economiilor occidentale, agravat de liderii politici.

Dincolo de ocean, Barack Obama, un rezultat pur de marketing și nimic altceva (și am spus asta a doua zi după ce a fost ales), se confruntă cu o situație ciudată: este mai popular în Europa decât acasă. 75% din cetățenii a 12 națiuni europene îi apreciază dibăcia în politică externă și îl definesc drept mult mai bun decât predecesorul George W. Bush. În acest timp 77 la sută din americani cred că America se află pe un drum greșit.
Ce vreau să spun este simplu: suntem în pericol noi, românii, și noi, cetățenii europeni, ba chiar noi, cetățenii lumii, să fim păcăliți cu un amestec de bunga-bunga, zâmbete largi, desanturi africane, pseudo-măsuri și amânări nesfârșite și să credem că viitorul ar putea fi mai îngăduitor cu noi, chiar dacă nu facem nimic.