Trec alegerile, urmează marea defulare națională

Prin urmare, taberele primilor doi clasați au început să se întărească în perspectiva finalei din 16 noiembrie, urmărind să capteze cât mai mult din electoratele care au votat cu ceilalți candidați și să abordeze marele bazin al celor 46,8% din alegători care n-au venit la vot.

Victor Ponta a preferat tactica alianțelor rapide și explicite cu foștii lui detractori (Corneliu Vadim Tudor) sau cu foștii susținători ai lui Traian Băsescu de la precedentele alegeri (Dan Diaconescu) și i-a atras cu posturi în aparatul guvernamental pe contracandidații Călin Popescu-Tăriceanu (prima variantă de prim-ministru, înainte de George Maior de la SRI sau Florin Georgescu de la BNR) și Teodor Meleșcanu (consilier pe probleme de securitate națională). În schimb, Klaus Iohannis a declarat din start că își dorește votul direct al cetățenilor, fără niciun fel de negociere prealabilă cu alte partide sau candidați, atât ca să scape de orice șantaj din partea altor candidați dispuși să i se alăture condiționat, cât și ca să scape de orice posibilă asociere de imagine cu moștenirea “băsismului”, ca efect al unei alianțe explicite cu Monica Macovei sau Elena Udrea.

Aparenta lipsă de efort a lui Iohannis de a-și apropia electoratul “băsist”, grija lui constantă de-a lungul campaniei de a evita atacurile mai dure la adresa contracandidaților și preferința pentru calea scrisă în prezentarea programului său (cel mai lung dintre cele întocmite de candidați) i-au neliniștit însă pe mulți alegători de dreapta, de la cei mai combativi, care au reînviat aproape automat suspiciunile de “blat” PSD-ACL, până la cei mai moderați, care s-au radicalizat în contextul gravelor nereguli de la secțiile de vot din străinătate.

Așa a luat naștere ideea că o înfrângere la urne a lui Iohannis în fața lui Ponta poate fi preîntâmpinată (sau reparată ulterior) doar prin niște proteste masive de stradă, un potențial “Maidan” după model ucrainean sau unguresc, care să pornească de la legitimele proteste actuale în sprijinul alegătorilor din diaspora și să sfârșească printr-o mișcare care să răstoarne, după caz, fie doar guvernul Ponta, fie “clasa politică ticăloșită” în ansamblu. Abia se terminase primul tur de scrutin și deja au apărut pe Facebook convocări la proteste programate tocmai pentru 15 noiembrie, ziua dinaintea alegerilor, cu intenția de a-i stârni pe potențialii participanți, mai ales pe cei mai tineri, să-și imagineze că recreează Revoluția din 1989: “Dacă atunci l-am dat jos pe Ceaușescu, sigur îl putem rezolva și pe pămpălăul ăsta” [Ponta, n.r.]. Tactica de mobilizare a unor protestatari prin paralele imaginare între prezent și epoca Ceaușescu a fost încercată la vremea ei, cu succes, și de protestatarii contra guvernului Boc în 2012, și de manifestanții contra proiectului Roșia Montană în 2013.

Astfel încât, cu doar câteva zile înainte de al doilea tur, pe cât de liniște era pe frontul confruntării directe și publice, pe programe, între cei doi prezidențiabili rămași în cursă, pe atât de tensionată devenise atmosfera în media și pe rețelele sociale, unde au ajuns să se lupte între ele, din nefericire, înseși electoratele candidaților, care și-au redescoperit cu furie toate opozițiile posibile dintre ele (urban/rural, cu studii/fără, Vechiul Regat/Transilvania, tineri/bătrâni, mediul privat/bugetari, oameni din țară/diaspora), spre paguba exclusivă a electoratului în ansamblu și, cel puțin deocamdată, spre câștigul nimănui.