Trebuie sau nu părinții (din România) să le asigure copiilor bani ca să-și cumpere un apartament sau ca să dea avansul?

Acum o săptămână am scris la ZF o opinie legată de un răspuns al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, cu privire la creșterea dobânzilor la credite. „Nimeni nu le-a pus pistolul la tâmplă să ia credite”, a spus guvernatorul. Eu am comentat spunând că tinerii trebuie să ia credite ca să-și cumpere un apartament pentru că părinții nu au reușit să strângă suficienți bani ca să le dea sau pentru a nu se întreba în fiecare lună cât mai trăiesc bunicii, ca să le ia casele. Pentru mine creditul are o funcție socială. Nu poți să stai să strângi bani două-trei decenii ca să te muți de acasă, de lângă părinți. La un moment dat, ești „nevoit” să iei credite pentru a-ți cumpăra o mașină, pentru a merge în vacanță, pentru a ieși la un restaurant, pentru a ține pasul cu societatea. Deși creditul este hulit când vine SMS-ul lunar de la bancă cu cât ai de plată, el duce economia înainte, poate disciplina societatea  și poate asigura într-un fel sau altul anumite schimbări în societate. Pe Facebook, reacțiile la articolul meu au fost diverse, începând de la cât mai stă Isărescu la BNR, până la cum ne fură străinii cu băncile pe care le dețin în România. Ce mi-a atras însă atenția au fost comentariile legate de faptul că părinții nu trebuie să strângă bani pentru copii ca ei să-și ia apartamente: „De ce ar trebui să strângă părinții bani pentru copii, ei trebuie să le ofere educația necesară, iar copiii își vor face bani. Nouă ne lipsește educația, pentru că dacă primești bani degeaba, nu-i vei aprecia și îi vei pierde.”

„Copiii pot sta cu chirie toată viața, cum fac majoritatea celor din lumea civilizată.”

„Tinerii trebuie să muncească și să-și construiască propria lor casă, nu să aștepte să moară bunicii sau să-și critice părinții că nu au strâns suficient.”

„De ce trebuie să ne dea bani părinții?”

Altcineva are o altă părere:

„Trebuie să faci un credit conștient că dobânda poate crește. Nu îți cumperi vilă când tu ai salariul minim. Nu mai aberați, este important să ai un acoperiș deasupra capului, iar chiria nu este o variantă când chiria este egală cu rata. Părinții ar trebui să ajute copiii.”

Cei care aveau 20-30 de ani în anii ’90 au fost loviți în plin de acel deceniu caracterizat de inflație mare, deprecierea cursului leu/dolar, dar și de faptul că părinții nu au avut de unde să le dea bani ca să-și cumpere un apartament. Toate conomiile pe care le-au făcut părinții și bunicii au fost spulberate de inflația de 100% sau au fost afectate de creșterea exponențială a cursului leu/dolar. Plus că în deceniul ’90, caracterizat de dobânzi foarte mari, băncile nu dădeau credite persoanelor fizice pentru achiziția de apartamente. Șansa părinților și a bunicilor fost că imediat după ’90 Iliescu le-a dat posibilitatea să-și cumpere apartamentele unde stăteau, o șansă unică, care se vede în acest moment. Dar pentru că au suferit  în anii ’90, după 2000, când au apărut creditele în franci elvețieni cu dobânzi foarte mici, mulți tineri, multe familii s-au repezit să ia împrumuturi în franci elvețieni ca să-și cumpere apartamente. Nu putem să-i blamăm pentru acest lucru, că nu au știut că va veni criza din 2008, că va exploda cursul francilor, iar ei nu vor mai putea să facă față plăților, care s-au triplat peste noapte. România este o țară de proprietari și trebuie să rămână așa. Tinerii trebuie să-și cumpere apartamente când sunt tineri. Chiria trebuie să fie o opțiune doar pe termen scurt. Dacă părinții au posibilitatea de a le furniza avansul sau o parte din credit trebuie să o facă, pentru că odraslele lor pot avea o viață mai ușoară și pot scăpa măcar de sub presiunea grijilor unde să locuiască. Deși în ultimii ani prețurile apartamentelor au crescut, în continuare apartamentele din România sunt ieftine. Aproape nicăieri în lume nu poți să-ți cumperi în 10 ani un apartament dintr-un salariu mediu pe lună de 800 de euro. A deține un apartament – chiar dacă este plătit prin credit și poate, în anumite momente, când dobânzile cresc, este mai greu de plătit – îți dă o anumită siguranță. Uitați-vă în Europa Occidentală, acolo unde este foarte greu să-ți cumperi un apartament pentru că el costă foarte mult, deși dobânzile sunt destul de reduse. În momentul în care vin vremuri grele, când îți pierzi jobul, când îți cauți de lucru, a nu avea presiunea unde să stai te ajută foarte mult. Dacă bunicii și părinții noștri nu ar fi avut posibilitatea dată de Iliescu ca să-și cumpere apartamentele, care de fapt a fost o împroprietărire la prețuri foarte scăzute, le-ar fi fost foarte greu să facă față crizei economice din anii ’90 sau crizelor economice care au urmat după 2000. Nu ar fi putut să facă față plății unei chirii și în același timp să aibă bani pentru copii. Totuși acum, când vremurile nu mai sunt așa de grele, generațiile s-au schimbat, pe piață sunt alte modele, cum ar fi să stai în chirie ca să ai bani ca să te plimbi  când ești tânăr. Este și asta o variantă.  

(cristian.hostiuc@zf.ro)