Tranziția energetică în Europa de Est: Ambiții dureroase, nepuțință, dependență și jocuri geopolitice

Europa Centrală și de Est este, ca de obicei, prinsă la mijloc între interesele marilor puteri. Dacă până în urmă cu câțiva ani statele regiunii depindeau, unele în totalitate, de gazele naturale cumpărate de la ruși, acum au la dispoziție mai mulți furnizori, inclusiv de peste Atlantic. Însă pentru dezvoltarea energiei regenerabile ele depind de panourile solare importate din China și de fermele eoliene construite cu tehnologie germană. Iar pentru fabricarea motoarelor eolienelor europenii au nevoie de metale rare din China. De aceste metale rare este nevoie și pentru producerea bateriilor necesare sistemelor de înmagazinare a energiei solare și eoliene. Tranziția energetică europeană și mai ales est-europeană este un lung lanț al slăbiciunilor.

Uniunea Europeană are unele dintre cele mai ambițioase planuri de „înverzire” a economiilor din lume, adică de a utiliza cât mai multă energie nepoluantă în detrimentul celei obținute prin arderea cărbunelui. O țintă este de a ajunge la zero emisii nete de CO2 până în 2050, iar pentru acest lucru țările continentului trebuie să-și înlocuiască energia produsă prin arderea combustibililor fosili cu energie din surse regenerabile. Strategiile adoptate de diferitele guverne depind de resursele fiecăruia, financiare și naturale, și nu în ultimul rând de aliații și partenerii pe care-i au în UE și în afară.

Opțiunea nucleară

Polonia, spre exemplu, încă dependentă de cărbune, și-a propus să reducă la zero importurile de gaze naturale din Rusia și cumpără în schimb gaze naturale lichefiate din SUA, având în același timp planuri de a aduce gaze din nordul Europei. Cum Rusia este percepută la Varșovia ca o putere agresivă, guvernul polonez respinge orice încercare a rușilor  de a-și extinde influența în Vest, inclusiv prin dublarea unui gazoduct, Nord Stream, care transportă gaze rusești direct în Germania. Și SUA, devenite un aliat apropiat al Poloniei, se opun activ proiectului Nord Stream. Gazoductul urmează o rută care ocolește Polonia și Ucraina. În schimb, Berlinul nu privește cu ochi buni planurile Varșoviei de a-și construi o industrie nucleară civilă, pe care Varșovia mizează mult pentru „înverzirea” economiei. Polonia încă nu are o centrală nucleară, dar și-a propus să construiască una și spera pentru aceasta la un acord cu America lui Donald Trump. Însă după ce acesta a pierdut alegerile pentru președinte, oficiali francezi au început să curteze Varșovia pentru o cooperare nucleară. Viitorul program nuclear polonez a fost evaluat la 24 de miliarde de euro. Polonia va încerca să pună în funcțiune primul său reactor până în 2033, dar încă nu a stabilit nici schema de finanțare și nici măcar locația pentru acesta. Pregătită de o cooperare nucleară cu Polonia s-a arătat și o companie sud-coreeană, Korea Hydro & Nuclear Power.

Ungaria însă are și vrea să-și extindă capacitatea nucleară cu un nou reactor, construit cu tehnologie și finanțare rusești. Guvernul de la Budapesta, considerat un aliat de conjunctură al Rusiei, a secretizat acordurile cu rușii. Și Bulgaria, un aliat tradițional al Rusiei în regiune, are o centrală nucleară, dar este una veche și bazată pe tehnologie sovietică. În februarie, guvernul bulgar a semnat un contract cu subsidiara suedeză a grupului american Westinghouse Electric pentru ca aceasta să analizeze posibilitatea înlocuirii combustibilului nuclear folosit de reactorul 5 al centralei de la Kozlodui. Westinghouse este singurul producător care poate livra combustibil alternativ celui rusesc folosit de acel tip de reactor. Combustibilul de la Westinghouse – mai este folosit în Ucraina și urmează să fie utilizat în Cehia. Bulgaria a avut intenția de a construi o a doua centrală nucleară, Belene, însă planul a eșuat, oficial, din motive financiare. Pentru construcția primului reactor a fost contractată compania rusească Atomstroyexport, care susține că atunci când Sofia a înghețat planurile realizase deja o parte din unitate. Drept urmare, Bulgaria a fost obligată să plătească 620 de milioane de euro rușilor. Între timp, guvernul bulgar a reînviat proiectul și caută un investitor, pe care să nu-l ajute financiar, pentru acesta. De asemenea, premierul Boiko Borissov a anunțat recent că centrala de la Kozlodui va folosi echipamentul rusesc destinat inițial celei de la Belene pentru construirea a două noi unități. Totodată, Sofia a semnat un memorandum de înțelegere cu compania americană NuScale Power pentru posibila construire a unui reactor de dimensiuni reduse la Kozlodui. Pe fundal cu aceste acorduri, procuratura bulgară a pus sub acuzare doi foști miniștri ai energiei care s-au ocupat de Belene. Cehia vrea să-și construiască și ea noi reactoare, dar a scos din joc companiile chineze, așteptând propuneri din partea unor companii din SUA, Franța și Coreea de Sud, dar și Rusia.

Războiul gazelor

Pentru statele est-europene, la fel cum este și cazul Germaniei, securitate energetică, dar și tranziție mai ușoară, înseamnă consum de gaze din surse cât mai sigure și diverse. În iunie 2017, Polonia primea primul transport de gaze naturale lichefiate din SUA, la terminalul de la Baltică Lech Kaczyński, inaugurat cu doar un an mai devreme. Acestea au fost primele exporturi de gaze americane în Europa Centrală și de Est, primul pas al unei strategii prin care producătorii americani au devenit concurenți direcți ai Gazprom, compania care deține monopolul exporturilor de gaze rusești. În ianuarie 2021, Croația a primit și ea primul ei transport de GNL din SUA, la terminalul nou construit de pe insula Krk din Marea Adriatică. La fel ca în cazul Poloniei, importurile Croației din SUA au ca scop reducerea dependenție energetice de Rusia. Terminalele de GNL au devenit un nou instrument de consolidare a securității energetice. În iulie 2020, terminalul polonez a primit cel de-al 100-lea transport de gaze lichefiate, de data aceasta din Qatar. Până la acea dată, portul pentru gaze a primit, printre altele, 67 de transporturi din Qatar, 21 din SUA și 11 din Norvegia. În martie 2020, în port a sosit un vapor-cisternă din Trinidad și Tobago, potrivit revistei LNG Industry. Între 2016 și 2019, PGNiG, companie de petrol și gaze de stat din Polonia, și-a mărit ponderea gazelor lichefiate în importuri de la 8% la 23%. În același timp s-a micșorat ponderea gazelor importate de pe rutele estice.  Polonia încă importă cele mai multe gaze din Rusia, deși dintre statele est-europene încearcă cel mai mult să-și reducă dependența de acestea. Varșovia are planuri pentru extinderea capacităților de la Lech Kaczyński printr-un proiect cofinanțat de UE, intenția fiind ca astfel să devină un jucător important pe piața regională a energiei. De altfel, prin Polonia Ucraina a primit primele importuri de GNL americane, în iunie 2017. Polonia, Ucraina și SUA au semnat în 2019 un memorandum trilateral privind cooperarea în achizițiile de gaze lichefiate. Lituania are încă din 2014 un terminal de GNL, operat de compania Klaipedos Nafta. Compania vrea însă, să extindă capacitățile acestuia, iar în noiembrie 2020 Comisia Europeană a permis guvernului lituanian să emită garanții de stat pentru ca Klaipedos Nafta să-și poată finanța cu un credit proiectul – achiziția unei unități plutitoare de depozitare și regazeificare. Și Lituania importă, prin acest terminal, gaze lichefiate din SUA. Turcia, un stat sărac în resurse de energie, are două terminale de GNL în funcțiune, unul privat și unul operat de compania de stat BOTAS. Acestea au ca scop întărirea autodeterminării energetice a țării, după cum spun oficialii turci. Turcia importă GNL din Algeria și Nigeria prin contracte pe termen lung și prin tranzacții spot din diferite țări, printre care SUA și Qatar, potrivit Anadolu Agency.

Ungaria, și ea o țară săracă în resurse de energie și care este dependentă de gazele rusești, intenționează să se aprovizioneze cu GNL importate prin noul terminal croat de pe insula Krk. În acest sens, guvernul de la Budapesta a semnat un contract pe șase ani cu gigantul Shell. În planurile Budapestei se estimează că până la sfârșitul anului 2027 gazele pe care le primește prin terminalul croat vor putea acoperi 10% din consumul Ungariei. Guvernul maghiar pare atât de interesat de facilitatea croată încât în 2019 a vehiculat posibilitatea achiziționării unei participații de 25% la compania de stat LNG Croația, dezvoltatorul terminalului de pe insula Krk. Unitatea poate furniza gaze și Sloveniei, Italiei, Serbiei și Muntenegrului. Anul acesta, compania bulgară de stat din sectorul gazelor Bulgartransgaz a preluat o participație de 20% la compania Gastrade din Grecia, care dezvoltă un terminal plutitor de GNL în apropierea orașului Alexandroupoli. Tranzacția se înscrie oficial în strategia Bulgariei de diversificare și diminuare a dependenței sale de gazele rusești. Însă mulți analiști acuză guvernul bulgar că de fapt acționează în interesul Rusiei. În noiembrie 2020 a devenit operațională Trans-Adriatic Pipeline (TAP), sau Gazoductul Trans-Adriatic, ultimul segment al Coridorului Sudic de Gaze, o autostradă a gazelor naturale care ar permite Uniunii Europene să-și reducă dependența energetică de Rusia cu importuri în principal din Azerbaidjan. În UE, combustibilul azer poate fi pompat până în Italia, dar nu poate ajunge prin Bulgaria spre nord, în România, Ungaria, Polonia și Ucraina pentru că guvernul de la Sofia pare să prioritizeze un gazoduct rusesc, Balkan Stream, care aduce gaze rusești via Turcia. Bulgaria este în prezent dependentă aproape în întregime de importurile de gaze din Rusia. Gazele naturale azere ar putea ajunge în România și Ungaria dacă Bulgaria ar finaliza un interconector cu rețeaua din Grecia. Deși mult mai mic decât secțiunea bulgară a Balkan Stream, care a a fost gata în doar un an, interconectorul nu este nici acum finalizat, deși primele planuri au fost făcute acum 12 ani. Sofia dă vina pe pandemie pentru întârzieri. Între timp, Polonia visează la un rol important pe viitoarea piață a energiei din Europa de Est și își construiește propriului gazoduct – Baltic Pipeline – în parteneriat cu Danemarca.

Soare, vânt…cărbune

Polonia are planuri ambițioase și cu ferme eoliene în Marea Baltică. Are pregătite 91 de astfel de proiecte, dar nici unul nu este operațional. Însă, de la 1 februarie a intrat în vigoare Legea Energiei Eoliene Offshore, care stabilește regulile aplicabile noii industrii și etapele dezvoltării acesteia. Planul prevede o capacitate instalată de 3,8 GW până în 2030, de 10 GW până în 2040 și de 28 GW în 2050. Acest lucru ar face din Polonia cea mai mare piață pentru industria offshore din zona baltică. Vântul este cea mai mare sursă de energie regenerabilă în Polonia, cu o pondere de 10% în producția de electricitate. Spre comparație, ponderea cărbunelui este de peste 70%. În efortul decarbonizării, Bulgaria mizează în schimb pe energia nucleară și pe centrale fotovoltaice până în 2030. Strategia bulgară nu prevede renunțarea la cărbune. În schimb, din 2030 și până în 2050 capacitatea instalată pentru energie eoliană este prevăzută să crească de cinci ori, de la 950 MW (un pic mai mult decât nivelul actual). Creșterea va avea la bază ferme offshore, tehnologie pe care Bulgaria nu o folosește în prezent. În Ungaria, Strategia Națională pentru Energie prevede că până în 2030 capacitatea de producție de energie regenerabilă va urca de la 3GW în prezent la peste 7GW. În 2040 aceasta va depăși 13 GW. Creșterea se va datora în mare parte unor noi centrale fotovoltaice. Dacă la producția de turbine eoliene lider mondial este gigantul german Siemens, la producția de panouri solare companiile europene nu contează pe piața internațională. Celulele și panourile fotovoltaice sunt esențiale pentru angajamentul UE de a a-și produce o treime din energie din surse regenerabile până în 2030, însă acestea sunt importate din China, Taiwan și Malaysia.

Hidrogenul, combustibilul viitorului

Însă Europa este liderul mondial al industriei hidrogenului – la capitolul proiecte. Statele din Europa Centrală și de Est au și ele planuri pentru a face primii pași spre ceea ce poate deveni combustibilul secolului XXI. Hidrogenul este cel mai simplu, ușor și abundent element din univers și poate avea multe întrebuințări. Este combustibilul stelelor și la fel de bine poate fi folosit pentru a produce energie pe Pământ. Principalul avantaj al hidrogenului este că poate fi produs cu emisii poluante reduse sau chiar zero. De aceea, acest gaz are șanse mari să poată juca un rol esențial în procesul de obținere a neutralității climatice – direcție în care Europa vrea să joace un rol de pionierat. Deocamdată, producția ecologică de hidrogen este scumpă, însă la nivel mondial prinde contur o cursă a tehnologiei pentru diminuarea costurilor.  Hidrogenul poate oferi o cale pentru țările din Europa Centrală și de Est care depind de cărbune să își îndepărteze industria de combustibilii fosili, după cum remarcă Euractiv. O analiză a Comisiei Europene arată că fiecare miliard de euro investit în hidrogen regenerabil creează aproximativ 10.000 de locuri de muncă de-a lungul lanțului de aprovizionare. Polonia este deja al treilea producător de hidrogen din Europa și al cincilea ca mărime din lume. Guvernul de la Varșovia tocmai și-a adoptat planul energetic pentru 2040 și dorește ca o treime din capacitatea sa de generare de energie electrică să fie verde până în 2030. Polonia a lansat, de asemenea, o strategie privind hidrogenul, în timp ce Bulgaria a anunțat că va dezvolta o foaie de parcurs națională pentru hidrogen. Slovacia a înființat un centru pentru tehnologiile hidrogenului, iar Croația pregătește un program național pentru dezvoltarea pieței hidrogenului. În Ungaria, rolul hidrogenului este văzut ca dublu – ca stocare și ca un combustibil ce poate fi amestecat cu gazele naturale. Proiectele de acolo includ cercetare, dezvoltare și transport și amestec de hidrogen. În Polonia, echivalentul a 250-300 milioane euro au fost puse la dispoziție pentru transportul cu emisii zero, țara urmărind să aibă 500 de autobuze cu hidrogen pe drumuri până în 2025. Acest lucru ar contribui la reducerea poluării aerului într-una dintre cele mai poluate țări din Europa. La Riga circulă deja autobuze care folosesc hidrogenul.

De asemenea, Polonia își propune să deschidă prima sa centrală de cogenerare de 50 MW până în 2030. Aceasta este o combinație de gaze naturale și hidrogen care reduce cantitatea de emisii de carbon și este văzută ca un pas către o energie mai ecologică.  UE are o strategia privind hidrogenul introdusă în iulie anul trecut, dar Varșovia, care urmărește să fie lider energetic regional, își construiește propriile strategii. În ceea ce privește hidrogenul, Polonia propune ca pentru transportarea acestui combustibil să fie utilizată rețeaua existentă pentru transportul gazelor naturale. În Ungaria, guvernul a asigurat că țara va fi printre primele care se va alătura coaliției hidrogenului propusă de Comisia Europeană.