Tradiții de Paști: se ciocnesc ouă roșii sau vine Iepurașul?

Ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar întotdeauna regulile se respectă de Paști. Pe de altă parte, Iepurașul de Paște este un simbol păgân, emblemă a fertilității, asociat de creștini cu aparițiile lui Iisus după Înviere.

În comunitățile tradiționale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei, bărbatul mai în vârstă), ce părți ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie „pe luate”, „pe schimbate”, „pe văzute” sau „pe nevăzute”.

În unele locuri, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor și livezilor, se păstrează pentru vrăji sau descântece sau se pun în hrana animalelor și păsărilor.

Pe de altă parte, Iepurașul de Paște este un simbol păgân, emblemă a fertilității, asociat de creștini cu aparițiile lui Iisus după Înviere. Prima menționare a iepurașului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această țară se credea că iepurașul aduce ouăle roșii în Joia Mare și pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paștelui.

Printre alte simboluri ale Paștelui se mai numără liliacul, expresie a purității, și fluturele, a cărui ieșire din crisalidă în altă formă amintește de Învierea lui Iisus.

Obiceiurile de Paște nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci țin în special de specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri tradiționale, cum ar fi pasca la ruși și români, osterstollen în Germania, Baba Wielancona la polonezi. Cel mai des, aceste mâncăruri sunt binecuvântate la biserică, alături de ouă și carne.

Pentru români, pregătirea Paștelui înseamnă mai întâi curățenia și bucatele care se fac în casă. Ca și în celelalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic, de Paște se fac sacrificii violente (tăiatul mielului și, în unele zone, a purcelului sau vițelului, spartul ouălor), se prepară alimente rituale (colaci, pască), se aprind luminile, se crede că se deschid mormintele și cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile etc.

Și pentru că românilor Paștele li s-a părut foarte important, au mai imaginat și alte „feluri” de Paști: Paștele Blajinilor, sărbătoare populară cu dată mobilă, sinonimă cu Paștele Morților, sau Lunea Morților, care este dedicată spiritelor moșilor și strămoșilor capabile să se ospăteze și se se bucure de sărbătoare, la fel ca cei vii.

Și tot așa a fost „inventat” Paștele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a șasea săptămână care urmează după Paște), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanța sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înțeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la „Sfântul așteaptă”, a nu te ține de cuvânt. În legendele nativității și în unele colinde, sensul nou al sărbătorii este pus pe seama blestemului aruncat asupra cailor, animale nerumegătoare, în permanență nesătule, de către Maica Domnului, care a fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul și ronțăitul nutrețului în timpul nașterii lui Iisus, în ieslea din grajdul lui Crăciun. Cu variante și credințe locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.