Too small to fail

Sa ne intelegem, n-am nimic cu Paul Krugman, este un universitar cu opinii ferme, cu idei si cu har si oricum, zic cu un ranjet, sunt, intr-un fel, si coleg cu omul. Eu vorbesc la nivel de principiu si mi se pare putin aiurea ideea – cum sa oferi un premiu pentru economie intr-un an cand criza a maturat podeaua cu Wall Street-ul si cu City-ul londonez? Si nu, nu-i totuna cu a acorda premiul pentru pace intr-un an cu razboaie, pentru ca premiul pentru pace se acorda unui militant, unui inovator, unui spirit; in economie nu facem decat sa incercam sa dam o dimensiune propriilor indoieli si temeri. Si pentru ca repede ne dam seama ca nu stim mare lucru, ne acoperim cu vorbe. Multe. Nu stim cum sa interpretam o evolutie? Nu-i nimic, inventam o ramura noua, o definim, o studiem, o detaliem si tot asa, din ramura in ramura, ajungem sa nu mai vedem padurea.
 
Or, Krugman chiar incearca sa limpezeasca peisajul cu padure, combinand comertul, banii, geografia, natura umana, bananele si avioanele cu reactie in ceea ce el numeste “new trade theory” si “new economic geography”. Si aici vin si dau comitetului Nobel o bila alba – poate ca, totusi, un premiu pentru asa ceva ar trebui dat intr-un an in care nu poti sa nu te intrebi cum naiba s-a ajuns la asa ceva.
 
O paranteza: a existat, in secolul 17, un ins care a gandit cam la fel ca Krugman, facand legaturi intre economie si restul celor stiute; se numea Nicholas Barbon, medic, bancher si asigurator, un critic al mercantilismului si unul dintre sustinatorii liberalizarii pietelor. Numele intreg era Nicholas Unless-Jesus-Christ-Had-Died-For-Thee-Thou-Hadst-Been-Damned Barbon si a fost unul din cei ce l-au influentat pe Adam Smith. Asta asa, ca sa arat ca nu multe sunt noi sub soare, totul e sa ai Google la indemana (zic cu un nou ranjet).
 
Pe urma e sintagma “too big to fail”, care este, in opinia mea, dadaism pur. Adica “sa varsam trenuri de bani sa vedem ce se intampla, ca altfel sunt prea mari ca sa cada”, o politica care a trecut oceanul mai rapid si mai cu spor decat chiar criza insasi. Sa contabilizam cateva interventii guvernamentale, ce includ reduceri de dobanzi, majorari de capital sau credite pentru stabilizarea sistemului bancar: 500 de miliarde de euro in Germania, 360 de miliarde in Franta, 100 de miliarde in Austria, 400 de miliarde in Irlanda, alaturi de 500 de miliarde de lire sterline in Marea Britanie si pachetul de 700 de miliarde de dolari in SUA. Luate pe cap de locuitor, valorile capata o alta consistenta: 2.300 de dolari in SUA, 7.000 de euro in Germania, 12.500 de euro in Austria si o ametitoare suma de 70.000 de euro in Irlanda. Cum e sa dai de la o vacanta in Caraibe la un automobil de lux pentru “stabilitatea sistemului bancar”?
 
La sfarsitul revistei veti putea citi un text al lui Paul Krugman, care lauda rapiditatea cu care a actionat guvernul britanic; repet, nu este vorba de masura in sine, ci de rapiditate si de determinare. Cu tot respectul pentru colegul Krugman (ranjesc!) si constient de faptul ca nu o sa primesc in viata mea vreun premiu pentru gandire economica, spun ca guvernele ar fi trebuit sa analizeze mai bine si sa foloseasca banii aceia mai cu cap. Sa faca, cu toate bilioanele de euro, dolari sau lire sterline, institutii financiare noi. Banci sau fonduri de investitii care sa sustina companiile, producatoare sau furnizoare de servicii, pe perioada crizei. Sa nu incerce sa ascunda gunoiul sub pres sau, mai grav, sa ascunda adevarul bolnavului de cancer.
 
Nu au fost “too big to fail” AT&T – vestita Ma Bell – sau United Fruit – compania care la inceputul anilor ’70 numea sau darama guverne prin America de Sud-, n-au fost prea mari WorldCom, Enron, Daewoo, banca Barings sau PanAm. De ce altele ar fi?
Nu exista “too big to fail”, exista insa “too small to fail”!
Eu sunt too small to fail, colegii mei, dumneavoastra, cei ce cititi revista, austriacul sau irlandezul de rand, care au finantat cu pana la 70.000 de euro trufia unora. Personal sustin un intreg lant financiar – magazine, banci, furnizori de servicii, iar prin taxele si impozitele pe care le platesc sprijin pensionari, persoane asistate, functionari, investitii publice, presedinti si parlamente. Sunt/suntem alfa si omega, inceputul si sfarsitul in circuitul economic si oricine se considera “too big to fail” ar trebui sa fie constient ca marimea sa este suportata de micimea mea. Ma intreb, cand au decis ce au decis, Gordon Brown sau Angela Merkel s-or fi gandit o fractiune de secunda si la cei “too small”?
 
Si mai mult, ei nu se lasa si vor acum pe cineva si mai mare decat cei “too big” – este vorba de structuri care sa-i controleze si sa tempereze elanurile institutiilor financiare.
 
O fi. Dar cat timp va dura pana cand structura sau structurile acelea de control vor uita ce trebuie sa faca si vor incepe sa traiasca prin ele insele si nu prin rezultatul activitatii lor?
 
In 1992 Congresul american infiinta o institutie de supraveghere numita OFHEO, care avea 200 de angajati si un buget anual de 65 de milioane de dolari. In fiecare an cei 200 de la OFHEO concepeau 100 de pagini de raport, pentru ca erau controlorii lui Fannie Mae si Freddie Mac (un angajat, 325.000 de dolari pentru o jumatate de pagina de raport!) si in raport totul era cat se poate de bine. Dupa ce Freddie si Fannie au picat, OFHEO a emis 350 de pagini in care au facut praf managementul, directorii, auditul si pe oricine altcineva, in afara de ei.