Tinta de exonerare

Doua concluzii au putut fi trase la repezeala din anuntul BNR de saptamana trecuta ca vrea sa stabileasca un numar de clauze de exonerare pentru eventualitatea ca nu va reusi sa-si atinga tinta de inflatie asumata.

Pe de o parte, banca centrala a parut ca se da batuta in fata evidentei ca nu poate tine in frau inflatia. Iar aceasta poate insemna o incurajare implicita a cresterii preturilor, din moment ce BNR recunoaste ca exista factori a caror influenta in inflatie nu poate fi contracarata (cresteri accelerate ale preturilor administrate, cresterea excesiva a preturilor la energie si materii prime, calamitati naturale, crize pe piata produselor agricole, fluctuatii artificiale ale cursului de schimb, schimbari radicale in politica fiscala).

Pe de alta parte, BNR a parut ca paseaza integral catre Guvern responsabilitatea echilibrului macro, din moment ce stapanirea inflatiei in orice tara implica si lupta cu evenimentele neprevazute, cu crizele externe sau cu tentatiile populiste ale administratiei. Prin urmare, fluturarea clauzelor de exonerare a fost interpretata ca o recunoastere a neincrederii si a lipsei de armonie intre autoritatea executiva si autoritatea monetara. Interpretarea nu-i fara temei, avand in vedere ca, desi tinta de inflatie pentru la anul a ramas neschimbata la 5%, orice ramane inca posibil in politica fiscala si a preturilor administrate, de la majorarea TVA pana la majorari anticipate de tarife la gaze.

Lucrurile nu trebuie reduse insa la divergentele cu politicul sau la un acces de defetism al BNR. Rezerva Federala a SUA calculeaza doua rate de inflatie – una de baza, pentru evolutia preturilor fara influente sezoniere sau ale unor factori externi (core inflation, un fel de inflatie neta), cealalta cu includerea acestor influente. Desi cei doi indicatori rezultati difera uneori destul de mult, calculul paralel  nu numai ca nu arunca suspiciuni asupra competentei Fed de a mentine stabilitatea preturilor, dar o avantajeaza, pentru ca publicarea a doua cifre de inflatie denota transparenta din partea bancii centrale.

BNR a socotit insa ca pentru opinia publica din Romania ar fi „bulversant“ sa se publice doua rate de inflatie, asa incat a apelat la clauzele de exonerare, alta metoda de descompunere a fenomenului inflatiei. Pana acum, banca centrala si-a stabilit o marja de variatie de plus/minus 1% fata de tinta centrala de inflatie, atat pentru 2005, cat si pentru 2006. Aceasta marja corespunde oarecum marjei de actiune a bancii centrale pentru stapanirea inflatiei, in sensul ca BNR poate folosi corect parghia de dobanda sau de curs numai pana la un punct. Problema ar aparea insa, de pilda, ca sa folosim exemplul guvernatorului Isarescu, atunci cand ar trebui sa fie urmarita o inflatie de 5% in conditiile unei dublari a preturilor la gaze, caz in care incercarea bancii centrale de a interveni pe masura ar fi absurda si nociva pentru economie.