„Tinerii orbecăie din punct de vedere profesional câte 5-8 ani, fug din post în post, din companie în companie, în căutarea jobului perfect.”

Ce spunea atunci unul dintre cei mai cunoscuți vânători de capete (head-hunteri) de pe piața românească:
„Actul educațional românesc, în forma sa actuală, este falimentar și va afecta evoluția businessurilor în următorul deceniu“.
Mediul de business plătește pentru lipsa de viziune strategică în educație prin criza forței de muncă existentă la nivel de piață. România va continua să piardă vârfuri profesionale în favoarea străinătății (Alina Pahoncea, ziarista de la ZF care a discutat cu Radu Furnică în septembrie 2008, este de mult plecată în Canada, unde lucrează într-o bancă), iar puținii tineri bine pregătiți se vor orienta mai mult decât până acum spre piețe care vor valoriza mai bine competențele lor decât o fac companiile prezente local.
Multinaționalele și companiile private sunt singurele școli adevărate care formează profesioniști de care are nevoie mediul de business.
„Multinaționalele sunt niște organisme foarte oportuniste care își produc calitatea de care au nevoie, atât timp cât au nevoie. Nu sunt instituții de caritate care să dezvolte oameni la deplina lor capacitate. Din această cauză, nu există în România, cu excepția MBA-urilor și a unor traininguri, foarte puține de altfel, o forță care să genereze creșterea numărului de oameni competenți alta decât nevoia de a crește companiile multinaționale și private, în general.”

Cum suntem după 10 ani?
Economia României nu a falimentat, ci dimpotrivă, a crescut de la 140 de miliarde de euro la 200 de miliarde de euro, iar cifra de afaceri totală a companiilor din România a ajuns la 300 de miliarde de euro, cu 30% peste 2008.
Companiile au găsit 600.000 de oameni pe care să-i angajeze după căderea dramatică din criză, când numărul de salariați a coborât de la 4,8 milioane la 4,2 milioane. Cu puțin noroc, în 2018 numărul de salariați va atinge 5 milioane, ca acum 30 de ani. Dar atunci România producea un PIB de 30 de miliarde de euro cu
8 milioane de salariați.
Datele economice nu i-au dat dreptate lui Radu Furnică, dar în rest tot ce a spus el acum 10 ani a fost și este valabil.
Toată lumea din business discută și se plânge de calitatea educației, privită din perspectiva a ceea ce iese de pe băncile școlilor, începând de la gimnaziu și până la liceu. Facultățile de informatică, inginerie, petrol și gaze, medicină, construcții sunt excepții.
Companiile au stat aproape degeaba în ultimii 10 ani din punctul de vedere al implicării în educație, pentru că nu era treaba lor și nu aveau nici bani. De-abia reușeau și reușesc să plătească salariile la zi.
Dar această problemă a scăderii calității educației s-a instalat deja în mijlocul companiilor. Multinaționalele mai găsesc soluții să rezolve această problemă prin cursuri, prin plătirea unor salarii mai mari prin care să atragă talentele, prin competența acumulată în timp și care se transmite prin departamente, prin rapoarte și analize.
De cealaltă parte, în marea majoritate a companiilor românești lucrurile sunt dramatice. Toată lumea trebuie să o ia de la zero atunci când trebuie să angajeze pe cineva. Asta ca să nu mai vorbim că tinerii, că noile generații fug încă de la primele cursuri de training.
România este pe penultimul loc în Europa din punctul de vedere al angajaților cu studii superioare în total forță de muncă, cu o rată undeva în jurul a 17%.
Fără o calitate superioară de educație și apoi de muncă, nu se poate obține o productivitate mai mare și nu se pot plăti salarii mai mari. Creșterile salariale pe termen scurt sunt niște excepții care nu vor putea fi susținute pe termen lung. Căderea calității educației an de an s-ar putea să fie însă problema cea mai mică pentru business.
Ce va lovi în următorii ani va fi problema lipsei de profesori. Generația decrețeilor va ieși la pensie și nu are cine să-i înlocuiască pe profesori. Pentru că cei care erau în învățământ au fugit în companii, unde salariile sunt mai mari, numărul profesorilor a scăzut.
De fapt, toate țările din Europa Centrală și de Est se confruntă cu această problemă, iar Ungaria vrea să-i cheme pe profesorii pensionari din nou la catedră, conform unui articol din ZF.
În orașele mari, această problemă nu este vizibilă, dar în orașele mici și chiar mijlocii bate vântul. Companiile trebuie să devină propriii profesori, asta dacă vor să supraviețuiască în următorii 10 ani. Este dramatic să vezi cum companii atât mari, cât și mici și mijlocii, nu au cu cine să deruleze activitatea curentă, asta ca să nu mai vorbim de proiectele de investiții, din lipsă de oameni și de competență.
Cei care sunt deja angajați nu prea vor să-și bată capul cu ucenicii, preferând să-și țină competențele pentru ei, ca să devină indispensabili. Dar acest lucru nu va rezolva nimic.
Dacă firmele nu vor găsi oameni care să lucreze cu și sub cei care lucrează deja, va fi o chestiune de ani până când vor face implozie.
Asta ca să nu mai vorbim de schimbarea de mentalitate și de așteptările noii generații.
Ce spunea Radu Furnică în 2008 este valabil și acum, la virgulă, după 10 ani.
„Tinerii orbecăie din punct de vedere profesional câte
5-8 ani, fug din post în post, din companie în companie, în căutarea jobului perfect.”