Timpul inflației, timpul șomajului...

Problema nu e nouă. Din anii ’90 încă, unii economiști se tot întreabă: alegem inflația ori șomajul? Numai că numeroase țări, de multe ori, s-au ales și cu inflație, și cu șomaj. Acum, în anii crizei, dezbaterea a fost reactivată. Au dispărut multe locuri de muncă și, potrivit multor opinii, pentru a fi evitată o creștere masivă a șomajului… soluția ar putea fi inflația. Dilema inflație sau șomaj poate fi însă discutată doar pe termen scurt. Pe termen mediu, lupta împotriva inflației constituie cea mai bună soluție a menținerii locurilor de muncă. Dar lucrurile nu pot fi simplificate. În ecuație sunt mai multe necunoscute. Iar alternativa inflație-șomaj nu poate fi absolutizată.

La noi, lucrurile sunt și mai complicate. Starea economică a țării s-a caracterizat întotdeauna prin dificultăți numeroase și mari. Rețetele altora nu ne-au ajutat în niciun fel. Tiparele nu ni s-au potrivit. Orice fel de încercare de a aplica “etichete” s-a lovit, în cazul țării noastre, de o sumedenie de particularități greu de definit. Și cu atât mai greu de stăpânit. Ne-am convins, de-a lungul anilor, că de inflație nu putem scăpa ușor. Fiindcă în acest proces se reflectă cu deosebire problemele unui sistem economic ce n-a ajuns la eficiența dorită. Dar și o deflație, ce s-ar putea produce din cauza prăbușirii puterii de cumpărare, ar fi catastrofală. Ea trebuie evitată cu orice preț. Dar tot cu orice preț trebuie să fie evitate noi explozii inflaționiste. Mai cu seamă, trebuie evitate șocurile tip anii ’90, cu salturi mari ale inflației în sus, apoi cu salturi la fel de mari în jos, după care urmau alte urcușuri.

Fără îndoială că este important să cunoaștem starea noastră actuală, în comparație cu realitatea care a devenit istorie. Dar este și mai important să ne comparăm cu realitatea din jurul nostru, cu adevărurile lumii în care trăim. În zona euro bunăoară, prețurile cresc cu 1-2 procente pe an. La noi se înregistrează o inflație apropiată de 5 la sută. Diferența de inflație dintre noi și țările din zona euro se reflectă în standardul de viață. Dar și pe piața valutară. Un curs leu-euro echilibrat va fi greu de atins fără stabilizarea prețurilor. În anii cu rate mari ale inflației până și munca, în loc să aducă belșug, ne-a adus pagube. De aici și deruta atâtor milioane de oameni care muncesc din greu și sunt plătiți… după buget. Ei nu înțeleg că singura legătură adevărată se stabilește între venituri și eficiența muncii. Tendința lor însă e de a face o altă legătură, între venituri și prețuri. Legătură ce nu poate fi decât falsă, fiindcă îi face să nu înțeleagă nimic din ce li se întâmplă. Din cauză că ei confundă efectul cu cauza. Dar atât veniturile lor modeste, cât și prețurile din piață, mai mari, nu sunt decât instrumente cu care se ia temperatura în economie. Ambele termometre măsoară efecte: veniturile indică până la ce cote se poate urca plata muncii; în același timp, prețurile arată valoarea de piață a produselor, fie ele bunuri economice, fie servicii. Din acest raport lipsește tocmai baza: munca însăși. Așa cum este în realitate: bine sau rău făcută. Veniturile vor face față prețurilor numai atunci când vor fi rodul unei munci competitive, orientate cu fața spre piață. Dacă pe piață nu se ivesc destui cumpărători care să aprecieze munca și să poată plăti un preț bun, de unde rentabilitate? Economia are o regulă de fier: suma încasată din vânzări să fie mai mare decât suma cheltuită în producție. Altfel…

Dacă salariile cresc fără a fi însoțite de mai multă eficiență, nu se mai poate obține profit decât prin explozia prețurilor. Prin inflație, așadar. Calea-i deci alta: creștere economică într-un climat mai puțin inflaționist. Așa că ar fi periculos dacă ar fi lăsată inflația s-o ia razna, în speranța că vom scăpa de șomaj. Pentru că nu vom scăpa.

Soluția e una singură: și creștere economică; și locuri de muncă; și reducerea inflației. E drept, acest drum e greu de parcurs. Greu, dar nu imposibil.

Alte stiri pe zf.ro