Thailanda: țara cu o mie de fețe

Imaginile erau absolut spectaculoase, iar contrastul cu perspectiva pe care o aveai de la baza hotelului era pur și simplu fascinantă. Mergând pe jos prin Bangkok te lovești de localnici care gătesc pe marginea drumului, de vânzători care încearcă să te atragă la tarabele lor, de sute de maseuze ieșite din salon care vor să te facă să înțelegi de ce masajul thailandez e cunoscut în toată lumea. E un haos de nedescris, care te împinge să te pierzi pe străzile întortocheate; plimbându-mă, nu aveam în minte decât una dintre replicile filmului Hangover 2: ”Bangkok a pus mâna pe el“.

Prima impresie pe care am avut-o a fost cea de copleșire: în fața milioanelor de oameni de pe străzi, a aromelor care împânzesc fiecare metru pătrat, a mirosului emanat de miile de bețișoare aprinse la templele de pe stradă și mai ales în fața culturii omniprezente pe care nu o mai întâlnisem până atunci.

Există multe mituri despre Thailanda, multe dintre ele fără nicio legătură cu realitatea; altele conțin însă un sâmbure de adevăr. Spre exemplu mâncarea: da, poți mânca în Thailanda cu 7-8 dolari pe zi, dar s-ar putea ca după câteva zile să visezi la o porție de cartofi prăjiți de la McDonald’s. Mâncarea thailandeză se bazează în mare măsură pe tăiței, orez și porc și e extrem de picantă, indiferent dacă o cereți sau nu așa. Eu m-am lămurit din primele zile de asta, când la întrebarea ”Spicy?“ răspundeam tot timpul ”nu“, după care fugeam la primul magazin după câteva sticle de apă; pentru unii, aromele din Thailanda s-ar putea dovedi prea puternice. Lăsând însă la o parte iuțeala mâncărurilor tradiționale, vă recomand să gustați din produsele vândute la marginea străzii. Aparenta lipsă de igienă poate da de gândit, dar nu o să găsiți în niciun restaurant felurile tradiționale pe care le gătesc oamenii simpli. Eu am mâncat de multe ori și n-am avut niciun fel de problemă – de altfel, singura experiență neplăcută din Thailanda a venit după o cină la un restaurant ”cu pretenții“.

În Thailanda aproape totul se negociază, de la mâncare până la excursiile de o zi; după două săptămâni ajunsesem să ofer niște sume atât de ridicole încât nu înțeleg cum reușeam, în final, să cad la un acord cu vânzătorii. O recomandare (valabilă de altfel în orice alt loc): nu cumpărați din zonele pline de turiști. Prețurile sunt mult mai mari decât în alte locuri din oraș, în vreme ce produsele sunt de aceeași calitate.

Cea mai ieftină metodă de transport din capitala Thailandei e taxiul, mai ieftină chiar decât autobuzele dacă sunteți 3-4 persoane, dar traficul o face și extrem de ineficientă. Noi am preferat să folosim SkyTrain, un metrou suspendat care circulă pe două linii – nord-sud și est-vest – și oferă posibilitatea de a ajunge în apropierea obiectivelor turistice în 20-25 de minute. Dacă vreți să evitați transportul în comun puteți opta pentru taxi, dar trebuie să aveți în vedere câteva lucruri: în primul rând, taximetriștii lor sunt ca taximetriștii noștri, adică cei mai mulți vor încerca să umfle prețul. Nu vă urcați niciodată în mașină înainte ca șoferul să pornească taximetrul și nu acceptați să negociați prețul – cea mai convenabilă variantă va fi cea afișată pe aparat. Tariful pe kilometru e foarte ieftin, echivalentul a 45-50 de bani, așa că o cursă de 8 sau 9 kilometri (din centrul orașului până spre principala zonă turistică, unde sunt amplasate cele mai mari temple) nu ar trebui să vă coste mai mult de 100 de bahți (12-13 lei). De pe lista lucrurilor ”must do“ nu are cum să lipsească o plimbare cu tuk tuk-urile, un soi de triciclete motorizate care împânzesc străzile din Bangkok.

Aici nu aș putea să dau un preț, pentru că totul ține de distanță și mai ales de puterea de negociere (nefiind dotate cu taximetre); nu ratați însă, pentru că experiența e într-adevăr unică.

Sunt multe lucruri de văzut în Bangkok, dar ca orice turist venit pentru prima dată am încercat să bifez obiectivele recomandate de site-urile de profil. Mai exact, pentru a-mi construi itinerarul, am accesat câteva agregatoare și am cules cele mai populare excursii din capitala Thailandei. Un loc absolut minunat este Wat Arun (Templul Răsăritului), la care puteți ajunge extrem de ușor folosind bărcile care tranzitează Chao Praya (râul care străbate Bangkokul). Deși nu poate fi vizitat în interior, Wat Arun m-a impresionat prin pereții oblici, din marmură, împânziți de motive tradiționale thailandeze.

Tot aici, într-un templu, am reușit să primesc ”binecuvântarea“ unui calugăr budist.

Pe cealaltă parte a râului Chao Praya se află Wat Pho, templul care-l adăpostește pe Buddha întins, și Wat Traimit, casa celei mai mari statui a lui Buddha din aur. E un obiectiv la care se ajunge ceva mai greu, dar a meritat efortul: statuia e realizată din 5,5 tone de aur și are peste 3 metri înălțime.

Unul din locurile care nu m-au impresionat în mod extraordinar a fost Marele Palat, obiectiv trecut de altfel pe toate pliantele cu obiective de văzut în Bangkok. Folosit de regele Thailandei pentru a-și primi oaspeții sau pentru evenimente de un deosebit interes național, Marele Palat e de fapt o colecție de clădiri extrem de reușite din punct de vedere arhitectural, dar care nu oferă nimic special față de ceea ce puteți găsi pe străzile din Bangkok. Am găsit totuși ceva interesant, și anume o statuie a lui Buddha din jad, cocoțată pe un tron aurit, unică în Thailanda.

Bangkok e un loc care oferă mult mai multe decât poate un turist să experimenteze în câteva zile, iar dorința de a te întoarce, cândva, vine instinctiv atunci când te îndepărtezi de coloșii din sticlă. Am părăsit așadar capitala Thailandei, entuziasmat de ceea ce urma; nu-mi dădeam însă seama de ce aveau să-mi ofere zilele următoare. Insulele Phi Phi, aflate la două ore de mers cu ferry-ul de portul din Phuket, sunt așternute parcă în mijlocul oceanului; nu există niciun semn că în spatele stâncilor ridicate din apă există plaje cu nisip alb și ape turcoaz.

Lucrul de care m-am îndrăgostit imediat (și iremediabil) atunci când am pășit pe Phi Phi Don a fost sentimentul că sunt rupt de restul lumii. Culorile, mirosul, peisajul care te înconjoară îți dau senzația că ai îndoit cumva bariera realității și ai intrat într-o fotografie; una neprelucată, fără filtre, din care nu ai vrea să mai ieși.

Unul dintre primele lucruri care m-au fascinat e faptul că mașinile sunt complet interzise pe Phi Phi Don, insula pe care am fost cazat. Nu doar mașinile, ci și tuk tuk-urile sau scuterele. Nu-mi amintesc să fi petrecut vreodată 4-5 zile în care să nu aud măcar un motor, dar îmi doresc să repet experiența cât de curând.

|n timpul zilei, plajele de pe Phi Phi Don arătau exact așa cum mi le imaginam: petice de nisip rupte parcă din vederi, o apă turcoaz care devenea transparentă atunci când soarele se ascundea în spatele norilor și sute de pești, de toate culorile, care mă însoțeau la tot pasul. Mă bucur că pot ilustra acest material cu imagini, pentru că e greu să cuprinzi, în cuvinte, frumusețea locului.

Totul se schimba însă noaptea, după cum mi-a fost dat să aflu încă din prima seară; ieșit la o scurtă plimbare pe plajă – să tot fi fost vreo 10, 10.30 seara – m-am trezit în mijlocul unei petreceri așa cum sunt cele pe care le vezi în filmele americane despre puștii ajunși la colegiu. Nu era de fapt o singură petrecere, pentru că toate barurile închise în timpul zilei se mutaseră lângă apă, oferind găleți cu băutură în stânga și în dreapta.

Spun găleți pentru că în Thailanda moda nu e să bei din pahar, ci dintr‑un soi de găletușă de vreo jumătate de kilogram pe care poți să o umpli cu toate felurile posibile de alcool. Distracția ține toată noaptea, așa că e mai bine să nu vă faceți planuri pentru dimineața următoare.
Nu puteam rata nici insula Phi Phi Leh, una dintre cele mai frumoase din Thailanda, intrată în atenția turiștilor din toată lumea după filmul The Beach, avându-l ca protagonist pe Leonardo DiCaprio. Sigur, imaginile idilice cu golful Maya din film lipseau în mare măsură, pentru că plaja era ocupată de câteva sute de turiști. Locul e însă rupt parcă din alte lume: o fâșie de nisip alb, ca făina, aflată în mijlocul unor pereți de stâncă. Există o singură intrare prin care bărcile pot pătrunde, un soi de spărtură în barajul uriaș de piatră, așa că momentul când plaja ți se arată în cele din urmă e unul care îți ia răsuflarea. Vorbind cu localnicii, am înțeles că varianta cea mai bună e să vizitezi Maya dis-de-dimineață, la răsărit, atunci când majoritatea turiștilor sunt încă pe drum; am lăsat-o ca obiectiv pentru următoarea vizită.

Hotelul din Phi Phi Don era exact lângă plajă, așa că am putut să mă bucur din plin de trecerea spectaculoasă de la flux la reflux. Dacă într-una din zile a trebuit să închiriez un caiac pentru a ajunge la o mică plajă din apropiere, Monkey Beach (despre cum mi-a furat o maimuță pălăria, în alt episod), ziua următoare puteai să mergi câteva sute de metri până ca apa să-ți ajungă la nivelul umărului.
După prea puține zile petrecute în paradisul thailandez, a venit timpul pentru ultima destinație a excursiei noastre: insula Phuket, locul unde turiștii merg să petreacă zi și noapte.

Cea mai aglomerată localitate din Phuket e Patong Beach, iar hotelul nostru era destul de aproape de centrul stațiunii. Centru care se numește Bangla Road: o arteră pietonală pe care vezi vrute și nevrute.

Bangla Road e un fel de loc în care toate regulile dispar; toată lumea trage de tine să intri într-un club sau altul, cu oferte în general interzise minorilor (nu că ar verifica cineva vârsta). De altfel, nebunia de pe Bangla Road e atât de mare încât restul saloanelor de masaj din Phuket au simțit nevoia să menționeze ”NO SEX!“ pe ușa de intrare. E singurul loc în care am văzut asta specificat în mod direct, dar înțeleg perfect motivele. Nu pot să intru prea mult în detalii, dar e o experiență pe care nu trebuie să o ratați dacă drumurile vă duc în Patong.

Phuket nu oferă imagini spectaculoase cum sunt cele din Phi Phi Leh, dar reprezintă un bun punct de plecare pentru multe activități turistice. De aici am plecat, spre exemplu, în excursii către insula James Bond (unde s-a filmat ”The Man with the Golden Gun“, cu Roger Moore) sau către o fermă locală de elefanți. Sunt foarte multe lucruri pe care aș putea să le recomand în Phuket, dar o să încerc să mă rezum la câteva: în primul rând Big Buddha, o statuie uriașă, de 45 de metri, din marmură a cărei construcție a fost finalizată recent, în urmă cu 4-5 ani. Imaginea lui Buddha este așezată în vârful unui deal și privește, parcă, asupra întregii insule.

Un al doilea loc pe care nu ar trebui să îl ratați este Tiger Kingdom, centru destinat creșterii tigrilor. Și înainte să spuneți că e crud să ții animale sălbatice în captivitate doar de dragul de a mai scoate niște bani de la turiști (la asta m-am gândit și eu, ca să fiu cinstit), trebuie să știți că Tiger Kingdom e de fapt un proiect derulat de o asociație neguvernamentală care crește felinele până la vârsta de cinci ani, după care le eliberează în sălbăticie, de obicei în zonele din nordul Thailandei, așa cum ar fi Chang Mai. Cu alte cuvinte, o vizită aici nu ar trebui să vă aducă niciun sentiment de vină. De regrete nu se pune problema, pentru că senzația pe care o ai atunci când mângâi unul dintre cele mai periculoase animale este inegalabilă. Noi am ales să intrăm în zona tigrilor mari (poți alege dintre pui de tigri, tigri tineri sau unii ajunși la maturitate), dar recunosc că ne‑au tremurat puțin picioarele când a trebuit să ne apropiem de feline. Nu știu unde mai poți avea parte de o astfel de experiență, așa că ar fi bine să o treceți pe listă atunci când schițați planurile unei vizite în Thailanda.

Insula Phuket e un bun loc pentru a încerca și varietatea de rețete thailandeze care au la bază peștele sau fructele de mare.
Există câte ceva pentru fiecare, iar sutele de restaurante de Patong rămân deschise până târziu în noapte. Dacă nu vreți totuși să mai pierdeți timpul pe la mese, pot să vă recomand Pad Thai: e un fel tradițional pe care îl puteți cumpăra de la orice tarabă, preparat în fața clientului, care nu o să coste mai mult de 100-150 de bahți (12-15 lei). E un soi de amestec care conține tăiței, ouă crude și legume; eu l-am încercat și cu pui, iar gustul nu a fost rău deloc. Pad Thai veți găsi peste tot în Thailanda și asta îl face oarecum o alegere sigură.

Am lăsat Thailanda în urmă cu regret, dar mai ales bucurie; regret că am descoperit prea puține dintre secretele unei țări superbe, dar bucuros că am avut ocazia să ajung aici. Aș încheia spunând că în Thailanda nu mergi în vacanță, ci te îmbarci într-o aventură care te aruncă de la o extremă la alta; este, fără îndoială, cel mai fascinant loc pe care am avut ocazia să îl vizitez.