Teatru: Despre EXIL și relația de furie și iubire cu România

Distrugem în loc să construim, ca și cum am repeta aceeași tentativă de revoluție pe care am ratat-o de fiecare dată. Știi de ce-am ratat-o, pentru că am încercat s-o facem doar în exterior, nu și în noi.

E toamnă și cu toții am revenit de prin vacanțe. Cu toții am început deja scenariile de bugetare pentru 2023. Unii poate că au și obosit deja. Cât o să fie inflația? Cu cât se vor mări salariile? Cât să punem creșterea? Scenariu moderat de 5% sau double digit? Va fi o criză dura? Suntem pregătiți cu un plan de back-up? Lansăm produsele alea din pipeline? Luăm o linie de credit pentru dezvoltarea depozitelor? Stiu că astea sunt unele dintre întrebările momentului. Dar after work, tot trebuie să ne odihnim puțin creierul din goana nebuna a planurilor de afaceri. Și ce poate fi mai liniștitor decât faptul că stagiunile au reînceput și teatrele au pregătit spectacole proaspete, premiere memorabile, iar unele au făcut loc tinerilor absolvenți, dându-le o șansă să-și înceapă carierele aristice. Și eu, ca și voi, învârt excelurile și mă uit ce năpraznic valsează P&L-ul în sheet-ul 3, după expenses și income. Și mă calmează gândul că am în permanență în portofelul digital bilete la spectacole. Și mereu mă gândesc că e una dintre cele mai bune metode de relaxare și educare, un lux al dezvoltării personale, al îmbunătățirii, cum îmi place mie să spun, care ne este la-ndemână și pe care ni-l permitem din trei clickuri pe telefon. Dar m-am luat cu sfătoșenia și mai bine mă întorc la recomandarea din acest număr, care este formidabila premiera cu care Teatrul National București a deschis în luna septembrie noua stagiune: EXIL – un spectacol după un text al tinerei regizoare și dramaturg Alexandra Badea, mai puțin cunoscută pe scena teatrului românesc, mai mult cunoscută și premiată în Franța, unde și trăiește de 20 de ani, stabilindu-se acolo după ce a finalizat un master de „Teorie și estetica teatrala” la Sorbona. Asta după ce a terminat în Romania ASE și UNATC.

„Despre exil și relația de furie și iubire cu România”. Vedem într-o cronologie non-liniară, imaginea unei familii alcătuite din trei generațîi, rememorând- fragment cu fragment- experiențele care i-au marcat existența: comunismul, post-comunismul și, mai ales, exilul. Evenimentele relatate sunt un pretext pentru a cugeta asupra unor subiecte dintre cele mai diverse, precum căutarea identității, istoria, adaptarea, vina. Personajele Alexandrei Badea, indiferent că sunt stabilite în Franța sau rămase în țară, descoperă în ele o neliniște ascunsă, bănuiala unei trădări în trecutul familiei, caută punctul de unde a pornit totul și încep de aici o cale de înțelegere și reconstruire a unei noi vieți.” „Este o piesă mai degrabă despre un exil interior al personajelor, despre neputința de a fi liberi, de a se desprinde de trecut, de a-și descoperi și asuma identitatea, de a face cunoștință cu natura lor profundă, cu dorințele cele mai ascunse. Noi, în România, purtăm încă traumele educației care ni s-a dat la școală și în familie în perioada dictaturii. Este ceva ce se regăsește în toți oamenii care au trăit în dictaturi sau au fost crescuți de părinți care au trecut prin această experiență. Degeaba te naști într-o țară liberă dacă părințîi tăi au trăit în frică.” Așa suna synopsisul piesei, iar eu, care la rându-mi am emoții mixte despre Romania, am fost atrasă în sala de spectacol ca de un magnet. Am mers pentru că și eu sunt bulversata de tumultuoasa istorie post-decembristă în care am crescut, pentru că de mult nu mă mai atinge vreo notă patriotică despre România și nu mai rezonez cu nicio politica dâmbovițeană. 

Mă simt axfisiată de corupție, simt o gheara în gât și pe inimă când văd că trag sforile tot securiștii vechi deghizați în burghezi erudiți, dar și când văd că s-a format deja o rezervă de securiști noi, flămânzi, spoiți în oameni de afaceri sau manageri, care jinduiesc la ce a mai rămas ca resursa în geografia asta. Pentru că și eu am construit și am pierdut tot. Și nu din neștiință sau nepricepere. Începusem și eu, ajunsă în climaxul dezamăgirii absolute, să strâng actele pentru dosarul de emigrare, dar a venit pandemia și m-am resetat, re-inventat, re-echilibrat și am început să construiesc din nou, să o iau iarăși de la capăt. Nu regret nimic. Aveam proaspăt în minte și materialul din Ziarul Financiar (30.08.2022) semnat de Cristina Bellu, care titra „Populația rezidentă din România a atins 19,038 milioane de persoane în ianuarie 2022, în scădere cu 163.600 de persoane față de ianuarie 2021, arată datele transmise de INS. […] România continuă să fie o țară de emigrare, fenomenul de emigrare constituind cea de a doua cauză principală a reducerii populației țării. Cauza principală a acestei scăderi o reprezintă sporul natural negativ, numărul persoanelor decedate depășind numărul născuților-vii cu 156.000 de persoane.” 

M-am gândit mult timp la spectacol după ce l-am văzut pe 17 septembrie. Încă îmi revin scene în minte. În special cele care reflecta idei din psihologia transgenerațională. Are și o regie și o scenografie extraordinare. E un TOT armonios pe scenă. Secvențele curg lin, cinematografic. E dur, dar când nu doare adevărul?! Nu sunt eu vreo specialistă în critica de teatru, n-am școlile adecvate, însă, fară modestie zic, am un fler extraordinar în a alege subiecte și artiști deosebiți, extra-ordinari. Nu cred că mă hazardez, însă am impresia clară și distinctă că acest spectacol va fi un candidat serios la Gala UNITER anul viitor, în topul topurilor. 

Cât despre Alexandra Badea, o puteți cunoaște mai bine din rândurile următoare:

Vorbește-mi despre ACASĂ. Unde este sau ce reprezintă pentru tine?

A.B. Am tot vorbit despre acest concept și mi-a făcut bine să o fac. Eu mă simt bine oriunde. Nu a fost mereu așa, dar de când scriu și fac teatru chiar mă simt acasă acolo unde pot face asta. De-asta cred că mă simt acasă în camerele de hotel sau în trenuri. Câteodată nu vreau ca trenul să se oprească, pentru că sunt spații în care dacă îmi pot deschide computerul și nu se uită nimeni în ecranul meu, mă pot concentra și revin foarte aproape de mine și de ceea ce mi se pare familiar sau esențial. Uite, la acest  interviu răspund din trenul Caen – Paris. M-am simțit acasă în camera de hotel, în teatrul unde am repetat cu studenții, dar abia aștept să și ajung în apartamentul meu în care încă nu am avut timp să îmi desfac valiza de la București. Cel mai acasă mă simt în teatrele în care repet, cu actorii cu care lucrez, dacă reușim să ne conectăm și mi s-a întâmplat foarte des asta.

Piesa este autobiografică?

A.B. Eu nu aș numi-o așa pentru că nu sunt poveștile mele. Eu nu am trăit un exil, pentru că nu am fost obligată să plec, iar plecarea mea nu am simțit-o niciodată definitivă, nimeni nu mă împiedica să mă întorc. În familia mea nu am avut povești similare cu cele din piesă. Textul este o pură ficțiune inspirată din fragmente din poveștile care mi s-au împărtășit în ultimii 20 de ani de către români (și nu numai români de fapt) care au trăit aceste lucruri. Aceste povești au găsit ecou în mine și aveam nevoie să fac ceva din tot acest material. Piesa este într-adevăr foarte personală pentru că multe dintre lucrurile spuse pe scenă sunt lucruri pe care le-am simțit, lucruri care mi-au fost spuse, pe care le-am spus sau pe care aș fi vrut să le spun sau să mi se spună. E mult din mine într-adevăr, dar nu în evenimentele piesei, ci în ceea ce simt și exprimă personajele.

– Cum ai făcut selecția actorilor? A scenografului? Muzica?

A.B. Pe mulți dintre actori îi știam. Îi văzusem în teatru și film și visam de mult să lucrez cu ei: Diana Dumbravă și Irina Movilă au marcat primele mele experiențe de teatru că spectatoare în spectacolele Cătălinei Buzoianu, pe Ana Ciontea o am încă în minte în rolul Ioanei d’Arc, pe Alexandru Potoceanu l-am tot urmărit în filme și în spectacolele lui David Schwartz, pe Adă Galeș o știu din filme dar și din spectacolul pe textul meu Pulverizare făcut de Andrei Măjeri, Emilian Oprea m-a impresionat atât de tare în filmul De ce eu al lui Tudor Giurgiu… Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Liviu Lucaci îi văzusem în alte spectacole și îi știam de mult. Iar pe ceilalți i-am întâlnit la audițîi. A fost o primă întâlnire pe zoom în lockdown în care nici nu știam când ne vom putea întâlni față în față. Au participat mulți din actorii trupei, eu le-am povestit despre ceea ce vreau să fac, le-am trimis piesele mele și înregistrări cu ce fac, pentru că la fel de important pentru mine era să fiu aleasă de ei. Le-am cerut atunci să îmi trimită o filmare cu ei într-o scenă sau monolog și un testimonial în care să îmi vorbească despre un moment în care au vrut să plece din România sau o poveste de familie legată de tema noastră. A fost greu să aleg pentru că la TNB e o trupă foarte bună. M-am oprit la 16 (deja e o distribuție foarte mare, toată lumea îmi spunea că exagerez, dar cum piesa nu era scrisă, aveam doar povestea și structura ei, mi-am permis să iau cât mai mulți pentru că îmi plăceau mult și simțeam și că e nevoie de un spectacol în care trupa să apară în diversitatea ei după atâta pauză). Și recunosc că de multe ori am scris anumite monoloage sau scene pentru că știam ce actori le vor juca și în ce zone se pot duce, și voiam să le dau partituri cât mai complexe. Pe Cosmin Florea îl știu de când era student și a fost asistentul Velicăi Panduru cu care am lucrat multe spectacole. Ne-am înțeles foarte bine atunci, ne-am reîntâlnit după mulți ani, îl urmăream și îmi plăcea atât de mult ce face cu Radu Afrim. Aveam nevoie de o nouă provocare, am lucrat împreună la Sibiu anul trecut și m-a dus într-o zonă estetică nouă pentru mine, m-a scos într-un fel din zona mea de confort. Intre timp a devenit și un prieten foarte bun, el aduce atâta căldură și energie pozitivă într-un proiect și că și Velica este foarte exigent și concentrat pe detalii. Călin Țopa a fost revelația acestui proiect că nou colaborator. De el mi-a vorbit Cosmin, am ascultat ce a făcut, ne-am întâlnit și ne-am înțeles imediat. Pentru mine sound-design-ul este foarte important, este un partener pentru actori, un spațiu mental care îi susține și care permite spectatorilor să intre în universul nostru. Călin a făcut mult mai mult decât sound-design în acest spectacol. Pentru mine colaboratorii sunt și un fel de consultanți artistici pe ansamblul proiectului. Când am o îndoială pe ei îi întreb ce părere au despre ce se întâmplă în scenă. La fel cum îi pot întreba și pe actori. 

– Când sau cum s-a întâmplat să lucrezi cu TNB pt acest proiect?

A.B. Invitația a venit de mult timp, eu nu prea puteam, pentru că activitatea mea în Franța era foarte intensă. La început voiam să fac un proiect mai mic, pe un text de-al meu scris în franceză, la o sală mai mică. Nu aveam timp atunci să scriu o piesă nouă și cred că îmi era și un pic teamă de uzina TNB. Și a venit pandemia, proiectul acela a fost anulat și câteva luni mai târziu Ion Caramitru m-a sunat și mi-a spus că ar vrea să scriu ceva pentru trupă, la sala mare, în care să fie cât mai mulți actori, pentru că nu mai jucaseră de mult împreună. A fost un gest curajos pentru că în acel moment teatrele se închideau mereu sub presiunea valurilor covid, iar în Franța eram încurajați să facem monoloage tocmai pentru a nu rișca să anulăm premiere sau reprezentațîi. Și mi se pare că e un gest important și pentru că în general peste tot în lume nu prea se programează autori contemporani la sălile mari dacă nu sunt comedii bulevardiere, pentru că se crede că publicul nu e interesat de teatru contemporan. Și asta mă bucură cel mai mult, că prin spectacolul acesta care a fost sold-out pe luna octombrie imediat după premieră, se demonstrează că oamenii au nevoie și de piese care tratează subiecte serioase cu care se confruntă ei astăzi. 

– Piesa e și în limba franceza și intenționezi să o pui și pe scena în Franța?

A.B. Nu există încă o versiune în franceză, nu cred că aș putea pune în scenă piesa asta cu alți actori (poate peste 15-20 de ani când ei nu vor mai avea vârsta personajelor) dar mi-aș dori să mergem cu spectacolul în Franța. Vă fi însă destul de greu cu o echipă atât de mare în condițiile financiare de azi, unde banii pentru cultură sunt din ce în ce mai puțini peste tot în lume. 

Care este părerea ta despre teatrul românesc actual?

A.B. Din păcate nu văd foarte mult teatru românesc, pentru că vin doar când lucrez și atunci nu prea am timp să merg la teatru. Ce mi se pare un pic trist este că autorii români contemporani nu au prea mult spațiu în teatrul instituționalizat, că nu au un statut ca în Franța. Nu există burse pentru ei, subvenții, programe (cu câteva excepții) care să îi susțină și să îi încurajeze. Mai este o problemă, nu se vorbește prea mult despre program repertorial, regizorii sunt invitați de cele mai multe ori fără să se discute prea mult care este proiectul lor artistic, cum se încadrează el în repertoriul sau stagiunea unui teatru și așa ne trezim câteodată într-un teatru cu trei spectacole de Shakespeare, patru comedii bulevardiere, două de Caragiale și nici un autor contemporan. Ce mi se mai pare important este diversificarea publicului. Cum ajungem la un altfel de public care nu are reflexul de a merge la teatru? Cum ajungem la copii din medii defavorizate care nu au acces la cultură?

Reia un pic și ideea pe care ai mai expus-o despre femeile regizoare.

A.B. Mi s-a părut foarte trist când am aflat că sunt doar a treia regizoare care montează la Sala Mare. Cătălina Buzoianu, de exemplu, care a fost o mare regizoare, de talia lui Ciulei, Pintilie, Andrei Șerban nu a montat aici și sunt aproape sigură că onorariile ei și bugetele ei de producție erau mai mici decât ai colegilor ei de generație. În Franța există studii făcute de Ministerul Culturii care atestă clar că o actriță e plătită de multe ori mai prost decât un actor (în aceeași producție pe același tip de rol). În România probabil că aici nu există o discriminare pentru că ei sunt toți salariați iar în teatrul independent, în general, e o echitate în salarii. Dar e de văzut dacă la colaborări nu se face o diferențiere sau în film. La onorariile regizoarelor sunt sigură că de cele mai multe ori există o diferență. Lucrul acesta se întâmplă nu numai în teatre, ci și în firme, sau în alte locuri de muncă. E ceva ce s-a întipărit în inconștientul colectiv de secole. Poate și în al nostru, al femeilor. În Franța ni se spune că problema e și la noi pentru că noi cerem mereu bugete mai mici și nu îndrăznim să dăm cu pumnul în masă la negocieri. E normal pentru că ni s-a spus de mici să fim discrete, la locul nostru, să zâmbim frumos și să nu facem valuri. Ni s-a spus (în familie, școală sau prin ce am citit și văzut la teatru sau în filme) că locul nostru este acasă, în cuplu, cu copiii, sau în joburi sigure fără prea multe responsabilități. Să ne uitam la filme și seriale: câte au un personaj feminin puternic, care există prin ceea ce face că meserie și nu în cuplu sau familie. Pe mine mă scot din sărite glumele cu femeile șoferi sau piloți de avion. Și am atâtea prietene medici care îmi spun că dacă întră la vizită în salon cu un rezident (ele având deja ani de experiență în spate) pacienții (femei sau bărbați) cred că doctorul titular de la care pot avea un răspuns avizat este bărbatul. Sunt prejudecăți pe care trebuie să le conștientizăm și să lucrăm cu ele.

Ce alte proiecte ai în lucru în România? Dar în Franța sau în alta țară? Cam cât de des vii în România?

A.B. În România nu am nimic deocamdată, vreau să dezvolt niște proiecte de film. Mă gândesc la două lung-metraje foarte diferite pe care aș vrea să le fac rapid. În Franța am o premieră în noiembrie pe un text de-al meu, în Germania mi se traduce și publică trilogia și am o producție programată. În noiembrie mă duc în Brazilia, pentru un nou proiect, pentru documentare, în Canada încep o nouă colaborare. Vreau mult să mă apuc să scriu al treilea roman. În România vin cam de trei ori pe an, că să îi văd pe ai mei, și atunci când lucrez.  

Alexandra Badea

EXIL – un spectacol după un text al tinerei regizoare și dramaturg Alexandra Badea, mai puțin cunoscută pe scena teatrului românesc, mai mult cunoscută și premiată în Franța, unde și trăiește de 20 de ani, stabilindu-se acolo după ce a finalizat un master de „Teorie și estetica teatrală” la Sorbona.

Distribuție:
Ada Galeș, Emilian Oprea, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Crină Semciuc, Emilian Mârnea, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki/Liviu Lucaci, Ionuț Toader, Aylin Cadîr, Vitalie Bichir

Regie: Alexandra Badea

Scenografie: Cosmin Florea Asistent

Regie: Patricia Katona

Muzica originală: Călin Țopa

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Preț bilet: între 20-70 lei

Georgiana Gheorghe este colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru