Suntem în criză de … recesiuni? Economia globală evită de ani buni prăbușirile majore, însă calmul aparent ascunde firme zombie, capital blocat și datorii publice uriașe care pot exploda la primul șoc

Economia mondială traversează o perioadă de stabilitate cum rar s-a mai văzut în istorie. Deși ultimii ani au adus provocări majore – de la pandemie și dobânzi ridicate până la crize bancare, războaie comerciale și conflicte armate –, creșterea globală a rămas surprinzător de robustă, scrie The Economist.

 Între 2022 și 2024, PIB-ul real mondial a avansat în medie cu 3% anual, iar 2025 se conturează în același ritm. Șomajul în țările OECD rămâne aproape de minime istorice, iar profiturile companiilor la nivel global au crescut în trimestrul al treilea din 2025 cu 11% față de anul precedent, cel mai puternic ritm din ultimii trei ani. În mod paradoxal, însă, tocmai această absență a recesiunilor începe să creeze vulnerabilități noi, greu de ignorat.

Istoric vorbind, capitalismul este un sistem dominat de cicluri violente. Între anii 1600 și 1800, Anglia – și mai târziu Marea Britanie – se afla în recesiune aproape jumătate din timp. În secolul XIX, frecvența a scăzut la un sfert, iar în secolul XX, odată cu maturizarea capitalismului și rafinarea politicilor economice, recesiunile s-au rărit și mai mult. Astăzi, ele par aproape o specie pe cale de dispariție.

În afara contracției provocate strict de lockdown-urile sanitare din 2020, lumea nu a mai cunoscut un declin sincronizat de peste cincisprezece ani. O întreagă generație – inclusiv o treime din forța de muncă americană – nu a trăit niciodată un adevărat episod de recesiune.

Această reziliență are însă un revers. Unii economiști atrag atenția că o economie are nevoie, din când în când, de o recesiune pentru a se menține sănătoasă. Joseph Schumpeter, de pildă, vedea în recesiuni un proces necesar de „distrugere creatoare”: firmele slabe ies de pe piață, capitalul și forța de muncă migrează spre sectoare mai productive, iar economia câștigă în eficiență.

El nu pleda pentru crearea deliberată a unei crize, dar nici nu considera că politicile trebuie să împiedice orice corecție naturală. Exemplele istorice par să îi dea dreptate: multe companii inovatoare – de la Apple și Microsoft până la Uber – s-au născut în perioade de recesiune, când antreprenorii au fost obligați să caute soluții radicale.

Cercetările academice confirmă parțial această logică. Un studiu din 1994 arată că perioadele de declin pot curăța piața de tehnologii sau modele de afaceri depășite. O lucrare mai recentă, publicată în 2022, a demonstrat că startup-urile apărute în recesiune performează mai bine pe termen lung decât cele înființate în vremuri economice calme.

 Pandemia a oferit un experiment interesant: Europa a încercat să conserve locurile de muncă prin scheme de sprijin, în timp ce Statele Unite au permis distrugerea rapidă a joburilor vechi, dar au susținut veniturile populației. Rezultatul a fost o realocare mult mai amplă a forței de muncă în America și, implicit, o creștere semnificativ mai rapidă a productivității – aproape 10% din 2019 până astăzi, față de doar 2% în Uniunea Europeană.

Totuși, nu orice recesiune generează progres. Japonia anilor ’90 este un contraexemplu: băncile au continuat să finanțeze companii neproductive, împiedicând restructurarea economiei. La fel, recesiunea din 2007–2009 a fost urmată de o perioadă de reconfigurare extrem de lentă, cu efecte persistente asupra dinamismului economic american. Pentru decidenți este imposibil de știut în avans dacă următoarea recesiune va fi una „curățitoare” sau una care creează rigiditate și stagnare, motiv pentru care majoritatea guvernelor fac tot posibilul să evite o contracție.

În ultimul deceniu, acest reflex s-a transformat într-un nou model de guvernanță: intervenții masive la primul semn de turbulență. Țările emergente au adoptat politici mai prudente, cu regimuri flexibile de curs valutar și cu bănci centrale orientate spre țintirea inflației. În economiile dezvoltate, însă, sprijinul fiscal și financiar a devenit regula, nu excepția.

Europa a direcționat 3% din PIB în 2022 pentru a amortiza șocurile din energie. SUA au garantat depozitele după prăbușirea Silicon Valley Bank în 2023 și continuă să mențină deficite bugetare de peste 5% din PIB, în pofida unei economii puternice. Odată lansate, aceste intervenții sunt rareori retrase rapid, ceea ce perpetuează dependența companiilor și a populației de sprijinul statului.

Această „recesiune a recesiunilor”, în care crizele sunt evitate cu orice preț, generează trei tipuri de riscuri majore. Primul este cel financiar. Lipsa declinurilor face ca investitorii să uite că piețele pot cădea.

 Euforia actuală din jurul companiilor de inteligență artificială amintește de bulele speculative din trecut. Gospodăriile din țările bogate au direcționat în ultimii ani aproximativ 3.000 de miliarde de dolari către burse, iar expunerea populației americane la acțiuni se află la cel mai ridicat nivel din istorie. Orice corecție mai amplă ar provoca dureri severe.

Al doilea risc este cel fiscal. Costul prevenirii recesiunilor este tot mai ridicat. Datoria publică din economiile avansate a ajuns la cel mai înalt nivel de la războaiele napoleoniene încoace.

 Pe lângă datoriile directe, guvernele au acumulat datorii masive. În Statele Unite, garanțiile federale pentru depozitele bancare, pentru creditele ipotecare și angajamentele din sistemul de sănătate însumează peste 130.000 de miliarde de dolari, de aproape cinci ori PIB-ul țării. Pe măsură ce statul devine principalul asigurator împotriva oricărei crize, tot mai multe industrii încep să se aștepte la ajutor, ceea ce amplifică vulnerabilitatea fiscală.

În fine, cel mai important risc este cel legat de alocarea resurselor. Într-o economie fără corecții, capitalul și forța de muncă rămân blocate în zone cu productivitate scăzută. Fenomenul „firmelor zombie” – companii care rămân ani întregi neprofitabile, dar sunt menținute în viață prin finanțări ieftine și condiții economice benigne – s-a extins considerabil.

Dacă la începutul anilor 2000 reprezentau aproximativ 6% dintre companiile listate, în 2021 ajunseseră deja la 9%, iar în Europa, ponderea lor a crescut chiar și după majorarea dobânzilor. Aceste firme trag în jos întreaga economie: reduc productivitatea medie, blochează intrarea unor competitori mai dinamici, împiedică migrarea talentelor și frânează inovația.

Economia mondială a reușit să evite o recesiune severă pentru o perioadă impresionantă, însă tocmai succesul politicilor de stabilizare creează noi tensiuni structurale. Dacă guvernele sunt hotărâte să prevină cu orice preț prăbușirile ciclice, atunci trebuie să fie la fel de hotărâte să permită o reînnoire permanentă a companiilor și a joburilor.

 Altfel, sistemul va cere doze tot mai mari de sprijin fiscal pentru a menține o stare de pseudo-stabilitate care produce tot mai puțină valoare economică. În cel mai bun caz, rezultatul va fi o economie inertă. În cel mai rău, acumularea lentă a riscurilor financiare și fiscale poate transforma această „lume fără recesiuni” într-una extrem de vulnerabilă la următorul șoc.