Steven van Groningen

Steven van Groningen vorbește o română corectă. Cam colțuroasă, dar corectă. Steven van Groningen locuiește în România din 2001, are aceeași funcție la bancă tot de atunci, face strategii pe termen lung, participă la competiții de triatlon, organizează maratoane, propune soluții pentru mediul politic în relația cu mediul de afaceri, este vegetarian, aleargă cât de des poate în parc, are o atitudine prudentă de management, este familist, scrie pe blog. 

Ca expat, Steven van Groningen e unul dintre cei ce vorbesc cu mai multă speranță despre România decât autohtonii, insistând că nu vede niciun motiv pentru care o țară cu resursele umane și naturale și cu atributele geopolitice ale României n-ar fi printre primele economii ale zonei; în același timp, admite că ar fi nevoie de un ritm de creștere a creditării cu două cifre pentru ca România să poată reîncepe recuperarea decalajelor economice față de Vest. Ca bancher, a reușit să piloteze corect Raiffeisen Bank România și prin boom, și prin criză: între 2009 și 2011 au crescut atât profitul, cât și activele băncii, care a ajuns anul trecut pe poziția a patra în sistem după valoarea activelor, cu o cotă de piață de 6,7%.

Steven van Groningen a absolvit Universitatea Leyden din Olanda, cu specializare în drept comercial, după care s-a reorientat spre banking, având ocazia să cunoască din interiorul ABN Amro criza financiară din Rusia anilor ’90. A coordonat pentru ABN Amro lansarea activității băncii în România, apoi a preluat conducerea Raiffeisen Bank România în 2002, în urma fuziunii acesteia cu fosta Bancă Agricolă.

Steven van Groningen a crescut într-un mic oraș olandez, Deventer, cunoscut pentru școala latină la care a studiat Erasmus și pentru faptul că era un important nod comercial pentru Țările de Jos. Tatăl său era directorul general al unei bănci „mici, regionale”, aceeași poziție fiind ocupată anterior de bunicul șefului Raiffeisen și de străbunicul său. Tatăl străbunicului a fost însă cel care a deschis apetitul pentru banking în familia van Groningen, fiind un cunoscut broker de credite în oraș în secolul XIX. Bancherul povestește că ironia sorții a făcut ca atât tatăl, cât și bunicul său să nu vrea să lucreze la bancă, dar au făcut-o până la urmă. „Nici eu nu am vrut să fiu bancher, am fost o perioadă consultant, dar am vrut să trec de partea cealaltă, unde pot să iau și deciziile, nu doar să dau ideile mele altcuiva”, spune Steven van Groningen.

Chiar dacă a fost refractar ideii de a continua tradiția familiei, Steven van Groningen crede că a fost puternic influențat de tatăl său și de educația primită acasă: „Sunt foarte mulțumit de unde am ajuns. Mă gândesc că m-a influențat mult faptul că tata era bancher și avea această atitudine sobră, de om important și respectat în comunitate. Cred că asta m-a marcat și m-a îndemnat cumva să fac și eu lucruri importante”. Bancherul povestește că sunt lucruri cu care a crescut și pe care abia la maturitate le-a înțeles cu adevărat și a putut să le valorizeze în felul propriu: „Dacă mergeam să cumpărăm haine, la restaurant sau să schimbăm mobila, întotdeauna mergeam la clienții băncii, era o chestiune foarte importantă pe care o respectam cu toții. În plus, economiile familiei erau la banca pe care o conducea tatăl meu, iar amprenta acelei perioade s-a păstrat: deși banca a fost obiectul a peste patru tranzacții, ajungând acum în portofoliul ABN Amro, mama mea  a mers ani în șir în clădirea veche a băncii, la același ghișeu unde era servită de aceeași persoană, deși instituția își tot schimba numele și identitatea”.

Tradiția sportului și mai ales a canotajului tot din familie a venit. Toată familia van Groningen făcea sport. Tatăl său a făcut canotaj la categoria amatori și a fost selecționat pentru Campionatele Europene din 1939, care nu au mai avut loc din cauza războiului. Ambii săi părinți mergeau cu bicicleta (lucru absolut obișnuit în Olanda) și jucau hochei pe iarbă, un sport de asemenea foarte popular. „Eu jucam foarte bine hochei pe iarbă, dar când am ajuns la universitate deja mă hotărâsem că vreau să fac canotaj. Acest sport era, în primul rând, o tradiție în familie și, în plus, am descoperit că eram foarte bun”, povestește bancherul, care a ajuns ulterior să participe la două campionate mondiale și la o ediție a Jocurilor Olimpice.

Steven van Groningen a învățat lecții importante în cariera sa de atlet olimpic. Importanța pașilor mici, respectul pentru reguli, munca în echipă, faptul că din eșecuri poți învăța mai mult decât din succese. Despre orice subiect ar fi vorba, bancherul amintește de ceea ce i-a adus sportul, de la viața de familie și până la atitudinea de strateg de business.

De la canotaj la banking a trecut lin, l-au ajutat studiile, dar și educația riguroasă din familie și din cantonamente. De fapt, foștii atleți au o preferință pentru continuarea carierei în banking. Revistele americane de business scriu periodic analize cu privire la preferința companiilor de pe Wall Street și nu numai de a angaja foști sportivi de performanță. Își motivează alegerea prin faptul că un fost sportiv va fi un „bun jucător de echipă”. Dar sunt realmente băncile sau fondurile de investiții locuri unde se joacă în echipă? Steven van Groningen crede nu numai că pot fi, dar că jocul de echipă este esențial: „Bankingul este prin definiție un sport de echipă. În aspectele care țin de managementul bilanțului, de training, de compliance, este vorba de lucru de echipă, dacă nu te poți baza pe echipă, nu poți fi un bancher de succes. Echipa nu este ceva pe care doar să te bazezi, ci trebuie să fie formată din oameni buni și competitivi, ca să fie un challenging reciproc„. Nu crede în echipe de yesmeni, crede în diversitatea culturală și preferă să se focuseze mai mult pe proces decât pe rezultatul final.

Steven van Groningen, în vârstă de 55 de ani, și-a propus să se retragă la 62 de ani, iar până atunci își împarte viața între bancă, familie și competiții. În 2014 vrea să participe la un alt Ironman (competiție de triatlon), să alerge la maratoane și să își aducă, atât cât poate, contribuția la dezvoltarea băncii: „Orice aș face, trebuie să îmi placă. Dacă minți că îți place ceea ce faci, se vede din exterior, nu poți performa și nici nu atragi admirație”.