Stați cuminți și-o să treacă

Intrebările guvernatorului îndemnau ușurel la o deconstrucție a ideii de criză, și pentru România, și pentru lumea capitalistă. Pentru aceasta din urmă, sfârșitul ciclului postbelic, cu renunțarea la sistemul Bretton Woods în 1971, a fost confundat cu o criză a dolarului, când de fapt epoca de glorie a dolarului abia începea – ceea ce ar însemna că și criza actuală ar putea să fie de fapt tot un fel de iluzie optică. Pentru noi a fost criză înainte de 1989, ca penurie economică și ca destructurare de sistem politic, iar tranziția începută în 1990 a fost percepută ca un drum înfundat, astfel încât a generat oboseală și descurajare, deși n-a fost și nu e decât o „criză de creștere„, cum spune Isărescu.

Desigur că între o iluzie optică a pesimiștilor care nu pot sări dincolo de momentul prezent și un drum cu adevărat înfundat e o diferență prea mare ca să poată duce la vreo definiție a crizei sau la o viziune pe termen lung pentru o țară sau un continent. Așa încât ar fi instructiv să inventăm un indicator de criză mai durabil decât atacurile de panică numite îndeobște „percepția piețelor„ și mai relevant decât statisticile macro: să-i zicem raportul dintre intenția de a cumpăra timp și intenția de a câștiga timp.

Exemplul cel mai clar e în istoria noastră, fiindcă e și cel mai brutal: înainte de 1989 voiam să cumpărăm timp, să-l omorâm cumva până când vor veni americanii, revoluțiile de catifea ale vecinilor, o minune, căderea lui Ceaușescu, căderea Cortinei de Fier. Timpul trece, leafa merge; românii – popor vegetal, care trăiesc pe sub istorie, ferindu-se în grup de ea sau sustrăgându-i-se prin fuga din țară etc. Din 1990 ne-a cuprins dorința de construcție, de reintrare în istorie, de recuperare a decalajului față de Vest, de a câștiga timp. Dorința era vie și în 2003 cu NATO, și în 2007 cu UE, și mai apoi cu aderarea la zona euro; e vie și acum, chiar dacă pentru tot mai mulți tinde să fie înlocuită de graba de a câștiga timp pe cont propriu emigrând.

Dincolo de granițe, raportul între Est și Vest e văzut tot în termeni de timp – „integrarea cu două viteze„, pentru cei ce se mișcă mai repede (Polonia, Cehia) și cei care se mișcă mai încet. Dar, într-adevăr, atâta vreme cât intenția de a câștiga timp încă predomină, avem doar o criză de creștere.

Lehman Brothers, Grecia și recesiunea din Europa au adus însă în Vest tendința inversă: intenția de a câștiga timp (ce altceva înseamnă procurarea de marfă pe credit, tranzacțiile bursiere high frequency, unificarea bruscă a Europei prin monedă, ideea că bursele și economia pot crește la infinit sau că am ajuns la sfârșitul istoriei?) a fost înlocuită cu atitudinea de fereală generală, cu intenția de a cumpăra timp „până trece criza„.

Rezerva Federală a SUA, Banca Angliei, BCE au început să cumpere literalmente timp, punând la lucru tiparnița de bani cu gândul că o vor opri când economia își revine, statele au cumpărat timp naționalizând băncile „până își revin„, zona euro a cumpărat timp cu pachetele de salvare pentru Grecia sau Irlanda „până își revin„, politicienii fac proiecte pe hârtie până trec alegerile, cu ideea că dacă oamenii stau cuminți, dacă tinerii șomeri cărora le trece tinerețea ignoră realitatea și eventual mai fac o școală ca să mai omoare timpul sau emigrează ca să câștige timp pe cont propriu, lucrurile or să se rezolve în cele din urmă.

Mulți guru ai piețelor financiare (singurele care acum câștigă timp, sub formă de bani și active ieftine) explică întârzierea „trecerii crizei„ prin faptul că firmele se feresc să angajeze, să investească, băncile se feresc să dea credite, iar statele și consumatorii trebuie să amâne cheltuielile până când își redresează bugetele. Numai că toată lumea a rămas captivă în intenția de a cumpăra timp: prognozele curente spun că orice încercare a băncilor centrale de a opri tiparnița vitală ar arunca piețele în sevraj violent, banii ar fugi din toate zonele unde riscul de investiții nu e zero (cum e România, eufemistic zis), iar orice intenție a țărilor bogate de a opri cumpărarea de timp pentru cele sărace ar prăbuși construcția europeană.

Evident, nu-i trece nimănui prin cap să echivaleze această fereală sofisticată de istorie cu fereala noastră elementară dinainte de 1989; doar când și când mai apar acuzații filozofice (liderii actuali ai lumii nu știu să mai facă istorie) ori cheful de soluții magice (un război, o catastrofă, o revoltă globală). Dar soluția, pe moment, e aceeași ca a noastră: să așteptăm și să supraviețuim, că până la urmă tot o să treacă. O viziune pe termen lung? Dar ea există deja în natură și o știm de la Keynes: pe termen lung (post-criză adică) toți o să fim morți.