Stabilitatea ucigătoare a cursului valutar este un dezastru pentru companiile și piețele care au prețurile bunurilor și serviciilor legate la euro (cum ar fi piața imobiliară, piața auto, piața de telefonie mobilă etc.): în ultimii patru ani cursul a crescut cu numai 4%, în timp ce costurile în lei au crescut cu 33%, iar salariile au crescut cu 52%

România este o țară de euro, euroizată, cum ar spune economiștii: foarte, foarte multe prețuri la bunuri și servicii sunt legate de euro și sunt afișate în euro, începând de la prețul apartamentelor, chiriile, telefonia mobilă, prețurile din piața auto, abonamentele la sală, prețurile materiilor prime, până la prețurile școlilor private.

Când au pus prețurile în euro în contracte și în prețurile de referință la care se raportează toată lumea, companiile s-au gândit că sunt mai protejate de creșterea cursului valutar leu/euro, o creștere care în anii ’90 și apoi din 2000 până în 2009 a lăsat urme adânci în bilanțurile companiilor și în mintea consumatorilor.

Nu cred că generațiile actuale știu că în anii ’90 cursul valutar creștea cu 2-3% pe zi, cu 100% pe an și chiar cu 150% pe an. În iarna lui 1996/97, de fapt la începutul lui 1997, cursul valutar leu/dolar, cum era atunci, a crescut de la 4.000 de lei pentru un dolar la 10.000 de lei pentru un dolar, pentru a se stabiliza ulterior câteva luni la 8.000 de lei pentru un dolar (așa era unitatea de măsură de atunci), înainte să crească din nou la finalul lui 1998. 

Prin creșterea cursului valutar, multe companii își creșteau cifrele de afaceri în lei dintr-odată, chiar fără să aibă o creștere a cifrei de afaceri prin creșterea vânzărilor.

Dar ce te faci atunci când cursul valutar nu mai crește sau crește prea puțin – așa cum s-a întâmplat în ultimii patru ani, când am traversat criza Covid, începerea războiului din Ucraina, creșterea inflației, creșterea dobânzilor -, deci nu mai e o creștere accelerată a cifrelor de vânzări în lei, dar în schimb prețurile de intrare care compun prețul produsului final legat la euro au explodat în lei, cum ar fi, de exemplu, salariile, dobânzile, materiile prime – energia, gazele -, dar nu numai.

În ultimii patru ani cursul valutar leu/euro a crescut cu numai 4,08%, de la 4,7793 lei/euro la 1 ianuarie 2020, până la 4,9746 lei/euro la 1 ianuarie 2024, sau 4,9699 la 1 martie 2024.

La nivelul cursului leu/dolar am avut o creștere de 5,5% în patru ani, de la 4,2608 lei/dolar la 4,4958 lei/dolar.

La polul opus, inflația a fost în ultimii patru ani de nu mai puțin de 33,3% (din care 23% a fost în ultimii doi ani), iar salariile au crescut cu 52% la nivelul salariului mediu (de la 3.340 lei la 5.079 lei) și cu 64% la nivelul salariului minim (de la 1.263 lei la 2.079 de lei). Dobânzile la lei au crescut de la 2% la 8%, pentru ca acum să scadă la 6%, cum a fost și este evoluția ROBOR-ului. BNR a crescut dobânda de referință de la 1,5% la 7%, într-un interval de un an.

Pentru importatori, iar România este o țară de importatori, această stabilitate a cursului leu/euro sau leu/dolar i-a jutat, pentru că au venit cu creșterea prețurilor în euro și prin stabilitatea cursului valutar nu au venit cu majorări de preț în lei.

În schimb, pentru exportatori, în special pentru companiile românești exportatoare, această stabilitate a cursului valutar înseamnă un dezastru, pentru că au majorări de prețuri în lei în costul bunului sau al serviciului pe care îl vând, pe care ulterior nu le pot transfera în prețul final de vânzare, care este legat de referința la euro. Când ai o creștere a prețurilor interne cu 33% iar cursul valutar crește cu doar 4% și nici nu ai o creștere în euro a contractelor, ai o pierdere reală de 30%, care mănâncă din marja de profit.

Aceeași situație este și pentru companiile care operează pe piața internă, care aveau prețurile legate la euro, iar prin această stabilitate ucigătoare a cursului valutar nu au avut niciun câștig, ci dimpotrivă, o pierdere reală din vânzări. Prețurile de intrare au crescut, salariile au crescut cel mai mult, dobânzile au crescut, taxele și impozitele au crescut, în schimb prețul produsului final, fiind legat la euro și la evoluția cursului leu/euro, nu a putut cuprinde creșterea de prețuri internă.

În Europa, inflația la euro a fost la jumătate față de cea înregistrată în România, și așa se face că prețurile în euro au crescut mai puțin decât prețurile contractelor în lei.

În ultimul timp, pe piață se înregistrează o presiune din ce în ce mai mare pentru majorarea prețurilor la contractele legate de euro care să mai acopere creșterea prețurilor în lei, având în vedere că acest curs valutar pare că va rămâne stabil în continuare.

Companiile, multinaționalele au creșteri mai mari de vânzări în ultimii patru ani pentru că economia a crescut, dar costurile în lei au o creștere mai mare, așa că marjele s-au redus.

Această stabilitate a cursului valutar în ultimii patru ani, în aceste crize pe care le-a traversat lumea occidentală, a ajutat enorm BNR să mențină inflația într-un anumit control, chiar dacă creșterile de prețuri au fost cele mai ridicate din ultimii 20 de ani (în 2021 inflația a fost de 8,2%, în 2022 inflația a fost de 16,4%, iar în 2023 inflația a fost de 6,6%).

Dar acum în piață este o presiune suplimentară pentru creșterea prețurilor în euro la bunurile și serviciile vândute în România, care au ca referință euro. Iar acest lucru va afecta politica BNR de a reduce inflația într-un mod accelerat și apoi de a reduce dobânzile.

Când cursul valutar crește, euroizarea businessului ajută companiile, pentru că au încasări mai mari în lei. Când însă cursul este stabil sau chiar scade, această euroizare este un dezastru.