Sorin Pâslaru, ZF: Cei mai buni economiști ai țării se întreabă în aceste zile cum putem trece de la modelul unei economii de import bazate pe creșterea de datorie la modelul unei economii de producție, cu valoare adăugată. Crede cineva că e întâmplător că avem o criză de model economic conjugată cu o criză politică, cu o criză a actului de a conduce țara?

Este foarte probabil ca guvernul Bolojan să rămână ca interimar încă două luni, ceea ce evident pune România într-o situație vulnerabilă pentru că, așa cum s-a întâmplat marți seară de exemplu cu furtuna care a dat peste cap Bucureștiul, nu știi ce mai vine, aici la marginea Europei.

Geografic, așa a fost mereu la margine, instabilitate, și destinul unei țări este strâns legat de geografia sa. Marile puteri au avut tot timpul interese care s-au intersectat la marginea „imperiilor’, iar intersecția zonelor de influență automat crează instabilitate ca și faliile care se află la marginea plăcilor tectonice.

Iată însă astăzi suntem într-o situație când interesele celei mai mari puteri economice din Uniunea Europeană, Germania, au ajuns să fie puse pe masă în mod evident și aproape că nici nu se mai dorește/sau nu se mai poate să fie acoperite prin diverși termeni de tip accelerarea reformelor.

Totuși, România va împlini la 1 ianuarie 2027, 20 de ani de la aderarea la UE și nu mai poate fi tratată la nesfârșit ca un candidat care nu știe să-și facă temele și trebuie veșnic corectat. Nu este surprinzător pentru nimeni că, având în vedere magnitudinea capitalului german local, inclusiv al „vărului” său austriac, întrebarea cine conduce România este pentru spațiul german vitală.

Istoric, de sute de ani Germania și-a revărsat spre gurile Dunării influența pentru că nu a avut posibilitatea să-și extindă puterea colonială precum Marea Britanie, Franța, Spania, Belgia, Olanda sau Portugalia pe mările și oceanele lumii.

Ce s-a schimbat față de anii trecuți este că acum nu se mai ascunde „după cireș”, cum se spune. Vrea la guvernare oamenii proveniți și formați în administrație în zonele unde capitalul german este covârșitor, în vestul țării, sau pe cei direct formați în spațiul german. Și atunci face tot posibilul să atingă acest scop. Nu sunt nici primii șI nici ultimii, și România istoric a trebuit permanent să se descurce cu interesele marilor puteri din jur și metodele lor de a-și exercita aceste influențe. Dar la un moment am mai scăpat din chingi, și cu cei de la sud, și cu cei de la est.

Acum însă situația pare un pic mai complicată, pentru că exercitarea acestei presiuni până la scenariul conducerii țării pentru luni de zile prin procură, fără guvern numit de Parlament, devine cam riscantă.

Cetățenii, companiile, oamenii de pe stradă nu prea mai înțeleg – cum de nici o variantă de guvern nu poate trece? Stă toată România într-un singur om demis prin moțiune de cenzură? Cine face de fapt jocurile în așa fel încât rezultatul este că suntem de atâta timp în blocaj?

Dar ce lipsește de fapt din această ecuație? Care este sursa-lipsă care ar trebui să aducă energia în stare să oprească ca această situație să devină prea riscantă și să vulnerabilizeze prea mult această țară? Orice construcție, orice sistem, ca să stea pe picioare are nevoie de o coloană vertebrală. Această „coloană” ar trebui să spună: stop-joc, până aici, interesele noastre sunt afectate.

Toate datele arată că singurul care ar putea să spună stop-joc și să ceară un guvern valabil este capitalul privat românesc. Acum însă ce se întâmplă? De ce nu spune? Nu spune, sau spune cu amortizare, pentru că așa cum este astăzi modelată economia românească este o economie de import și consum și nu o economie de producție și export.

Dacă ai avea industriași români care să spună: construim noi fregatele de 2-3-400 milioane de euro, nu turcii sau germanii, facem noi 5.000 de caroserii de mașini de luptă, și eventual ne batem cu alți fabricanți pentru piețe externe, atunci ai avea și sursa care să dea energie sistemului de guvernare să stea pe picioare.

Atâta timp cât nu ai creat și nu ai de apărat interes suficient, nu ai nici reacție sau contra reacție la această situație. Dacă din calcule nu reies pierderi de piețe, de vânzări, ci dimpotrivă istoric, că așa a fost, capitalul actual este mai mult dependent de consum și import decât de producție și export, dependența nu doare. Retailul, serviciile medicale, horeca, construcțiile – sunt dependente de consum, de expansiunea capitalului străin sau de cheltuielile guvernului.

Să vină, este foarte bine că vine capitalul extern. România are nevoie de modernizare, de know-how, de includerea în lanțurile de valoare strategice internaționale și de accesul cât mai la vârful acestor lanțuri, unde se află valoare adăugată mai mare. România s-a schimbat fundamental prin privatizare și atragerea de investiții străine directe după 1999-2000, iar acum începe chiar să exporte capital.

Dar lucrurile sunt legate între ele. Cei mai buni economiști ai țării se întreabă în aceste zile cum putem trece de la modelul unei economii de import bazate pe creșterea de datorie la modelul unei economii de producție, cu valoare adăugată. Crede cineva că e întâmplător că avem o criză de model economic conjugată cu o criză politică, cu o criză a actului de a conduce țara?

Abia acum încep să iasă la iveală asperitățile care până acum au fost acoperite de dinamica economiei. Interesul local bine articulat, definit, asumarea unor obiective de dezvoltare de care țara are nevoie, neconfundarea mijloacelor cu scopul – ne vor da soluțiile pentru a merge mai departe.

Cine are ce să-și protejeze aici va realiza mai devreme sau mai târziu că nu va mai putea sta deoparte și va trebui să pună pe masă interesul, să-l manifeste. Și o să apară în curând aceste interese și manifestarea lor, pentru că investițiile în producție în unele sectoare precum industria alimentară capătă masă critică. Interesul național este suma intereselor locale, aici este sursa stabilității și a găsirii soluțiilor și pentru o nouă administrație, și pentru un nou model de creștere economică, și pentru dezvoltarea viitoare a României. Cine nu crede să se uite la ce face Polonia, la ce fac alte țări din vecinătate și ce fac marile puteri de veacuri, de fapt.