Șoc și groază pentru mediul de business. Cel mai agresiv pachet fiscal din ultimele decenii urmează să devină lege în această săptămână. Ce va fi după?

Într-o economie aflată în plină frânare, Guvernul vine cu un pachet fiscal foarte agresiv la adresa mediului de business, care după toate probabilitățile va determina o frânare și mai mare a economiei, deja aflată într-un proces de aterizare destul de brusc.

Taxarea suplimentară a băncilor, a companiilor cu cifră de afaceri de peste 50 de milioane de euro, restrângerea pragurilor de impunere la microîntreprinderi, creșterea TVA la anumite produse și servicii și a accizelor sunt de natură să provoace un impact negativ pentru toată economia din cauza introducerii unei stări de teamă și de neîncredere a businessului față de viitor.

Planurile de afaceri sunt date peste cap, ceea ce era valabil ieri nu mai este mâine și prin atacul acesta pe flancuri asupra celor mari – peste 50 de milioane de euro și asupra celor mici – microîntreprinderile, va fi incendiat tot terenul de joc al businessului. Singurele care aparent ar scăpa neatinse ar fi IMM-urile, cu excepția celor din IT, construcții și industria alimentară, unde s-au retras o parte din facilitățile pentru salariați. Însă și IMM-urile vor suferi pentru că, la rândul lor, acestea lucrează de multe ori pentru mari firme, din categoria celor de peste 50 de milioane de euro sau au relații cu microîntreprinderile, afectate de noua impozitare.

Aparent s-ar putea spune că nici firmele mari, cu afaceri de peste 50 de milioane de euro al căror profit este mai mare decât 1% din CA nu ar fi atinse, însă șocul general din economie va influența și starea lor de spirit. Businessul, de foarte multe ori, depinde inclusiv de starea de spirit sau sentimentul general de la un moment dat. Când în stânga și dreapta planurile de investiții cad, iar nemulțumirea crește, nimănui nu îi este bine.

Partea proastă este că aceste noi taxe, majoritatea într-adevăr aplicate de la 1 ianuarie 2024, survin într-un moment în care, deși se aștepta o oarecare relaxare a dobânzilor bancare la credite ca urmare a domolirii inflației, băncile centrale din statele din Occident încep iar să mărească dobânzile pentru că prețul petrolului își face de cap.

În regiune, Polonia și Ungaria, mai curajoase, au apucat deja să micșoreze dobânzile pentru a da un semnal de relansare a economiei, însă BNR nu a făcut-o, deși ar fi avut posibilitatea în această vară, înainte ca prețul petrolului să crească acut pe plan internațional în ultima lună. Rusia și Arabia Saudită fac în continuare jocurile, micșorează producția și dau peste cap planurile de domolire a inflației din Occident.

În Polonia, inflația anuală este de 10,1% (august 2023), iar dobânda de politică monetară a scăzut cu 0,75%, la 6%, în septembrie 2023, adică este acceptat un diferențial negativ al dobânzii față de inflație de 4,1%. În România, inflația este de 9,4% în august, iar dobânda de politică monetară este la 7%, deci diferențialul negativ este de doar 2,4%. Cu un -0,5 în august sau septembrie, sau măcar un -0,25 care ar fi dat un impuls pozitiv întregii economii și un semnal de încredere că inflația merge în jos, diferențialul s-ar fi dus la doar 2,9% sau 2,65%, mult sub cel de 4,1% pe care îl acceptă Banca Poloniei.

Și trebuie ținut cont că datoria publică a Poloniei, un factor important de care tin cont băncile centrale din tările emergente pentru a nu afecta accesul al finantare externă, este la fel cu a României, de circa 50% din PIB.

Întorcându-ne la agresivul pachet fiscal, chiar dacă s-a mai spus, trebuie să spun încă o dată că Guvernul ar fi putut, doar prin restructurare și reducerea cheltuielilor, să acomodeze creșterea deficitului bugetar în 2023 și în 2024, dar propunerile pe care le-a făcut de restructurare sunt doar o perdea de fum. O restructurare cu adevărat eficientă ar însemna desființarea tuturor agențiilor, inspectoratelor, autorităților și a altor organisme cvasi-guvernamentale aflate sub autoritatea ministerelor. Astăzi ministerele nu mai înseamnă nimic pentru că toată puterea e transferată la diverse instituții, aparent în subordine, dar care au fiecare directori, organigrame, șoferi, secretare, bugete, iar dezmățul cheltuielilor publice e la el acasă, cum s-a văzut în cazul Inspectoratului de Stat pentru Controlul Cazanelor.

Alt exemplu: Agenția pentru Evaluarea Calității Serviciilor din Spitale ar trebui desființată cu totul pentru că de fapt nu funcționează și dă numele de spital unor instituții care în niciun caz nu sunt spitale, după cum s-a văzut în cazul dramei de la Urziceni. Ce fel de spital este cel în care nu pot avea loc nașteri? Funcția de evaluare, dacă este necesară în continuare, poate fi preluată ca Direcție sau Serviciu la Ministerul Sănătății. Mai sunt sute de exemple. ARACIS, Agenția de Evaluare a Calității în Învățământ poate deveni, cu personal la doar 20% din cel prezent, o direcție în Ministerul Educației. La Agricultură, Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare devine Direcție în cadrul Ministerului Agriculturii.

Așa ar suna cu adevărat o restructurare, cu funcționarii obligați să demonstreze că livrează dacă mai vrea vreun birou.

Pe de altă parte, mai trebuie spus și că forma de secare pe care o are această taxă asupra cifrei de afaceri provine din neputința celor 22.000 de funcționari ai ANAF de a înțelege businessul și de a surprinde fluxurile financiare de pe urma cărora să fie plătite taxe și impozite într-un cadru normal, de impunere pe profit. Este adevărat că marile companii fac totul să obțină profit impozabil cât mai mic local, pentru a plăti impozit cât mai mic, însă nu vii cu securea când nu știi să stai la masă. Un departament de analiză a prețurilor de transfer bine pus la punct ar fi scos la iveală aceste fluxuri fără să fie necesară o măsură atât de șocantă.

Mai trebuie spus însă și altceva. Odată ce la nivel internațional se admite, inclusiv în cadrul OECD – organizația celor mai dezvoltate țări ale lumii – că este necesară o cotă universală de impunere pentru a putea fi surprinse profiturile multinaționalelor în fiecare țară în care sunt prezente, pe undeva ar trebui înțeles și faptul că, dacă primele 2000 de firme din România care se încadrează în această definiție a unei cifre de afaceri de peste 50 milioane de euro, ar fi devenit mai responsabile cu modul în care își achită impozitul pe profit în România, poate că măsura nu ar fi fost atât de dură. În pandemie, Guvernul a cheltuit din banii contribuabililor 15% din PIB pentru a susține milioane de angajați în șomaj tehnic și a plătit miliarde de euro către firmele afectate și pentru a acoperi cheltuielile medicale. De unde să faci rost de banii necesari ca să achiziți datoriile create inclusiv în anii pandemiei dacă nu în primul rând de la cei care au? Pentru că cei care nu au nu au de unde să dea.