Arta si societate

„Și-nțelegi din a lor artă ce e rău și ce e bine”

12 iunie 2023 · 15 min de citit

Repetiția e mama învățării îmi ziceau părinții când eram mică. Mi-au zis atât de des, că mi-a rămas întipărit pe creier până acum. Și aveau dreptate. Căci oricum o iei, tot acolo ajungi. Fie că repeți o lecție, o prezentare, un rol până devii maestru sau specialist în chestiunea respectivă, fie că repeți niște greșeli, din care ulterior tragi învățăminte. Pe scurt, repeți – înveți. Înveți – esti bun.

Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de teatru

Așa că m-a intrigat când am văzut numele spectacolului Repetiție pentru o lume mai bună, ce a avut premiera în luna martie, la Teatrul Național București, în regia lui Radu Afrim, care este, în opinia mea, cel mai complex regizor român al zilelor noastre. Spectacolul este montat după romanul omonim al lui Mihai Radu, scriitor și jurnalist. Așa cum mă așteptam, spectacolul este de mare calibru și se joacă sold out încă de la premieră. Alături de viziunea regizorală, care dezvăluie universul lui Afrim, colorat, smart și subtil, distribuția este una remarcabilă: Marius Manole, Marius Bodochi, Mirela Oprișor, Istvan Teglas, Raluca Aprodu, Emilian Mârnea, Emilian Oprea, Ciprian Nicula, Natalia Călin, Crina Semciuc, Ștefan Iancu, Irina Movilă și Cătălina Mihai în apariții video. Spectacolul are un mix multi-media, de joc scenic, în amestec cu video mapping si video inserții. Scenografia e minimalistă, cu decoruri simple, toată acțiunea petrecându-se într-o casă, sau pe lângă casă. Dar nu o casă oarecare. E casă-univers, cu o simbolistică generoasă, care îți oferă câte teme de gândire poți tu duce. Personajele sunt foarte bine conturate și puse în valoare de regizor, prin ironii fine și replici cu tâlc. Chiar dacă în jurul lui Paul, personajul principal interpretat de Marius Manole, gravitează toate celelate personaje, niciun personaj nu îmi pare secundar. Totul e unitar, se completează ca ritm și replici. Si, deși e o dramă, se râde mult. Pentru că Afrim are un simț foarte fin al umorului și, unde poate, apasă butonul de râs cu încredere. Iar la final, apare triumfător și un corb împăiat, pe un pat de trandafiri albi, într-un glob de sticlă, adus în scenă de personajul Mama lui Paul (moartă, care trăiește doar în amintirea fiului și a tatălui). Acest simbol ambivalent, al morții dar totuși și al transformării, al întunericului dar și al solarului, întregește genial titlul piesei și numele spectacolului. Iar dacă ne scuturăm bine de expresii, avem și celebrul proverb românesc Corb la corb nu-și scoate ochii, care își face de asemenea loc în hermeneutica spectacolului, dacă privești din perspectiva moralității. Merită fără urmă de tăgadă să vă rupeți 3 ore dintr-o zi, să mergeți să vedeți spectacolul. Am ales să vorbesc despre spectacol cu Raluca Aprodu, care face un rol minunat, jucând cel mai blând personaj dintre toate câte apar în poveste. Personajul ei este Tamara, o asistentă medicală/socială, care are grijă de bătrâni și care îl îngrijește în ultimele zile de viață pe muribundul tată al lui Paul. Contrastul între personajul ei și restul personajelor este subliniat de regizor printr-un moment magnific de aproximativ 4-5 minute, în care Tamara se transformă parcă în sufletul muribundului, încercând cumva o mântuire a păcatelor acestuia. Acest moment disruptiv este exprimat prin dansul actriței Raluca Aprodu, pe o doină a Domnicăi Trop, reinterpretată electronic și parcă rupe spectacolul în două părți, una mai dramatică decât alta. Nu voi descrie intriga spectacolului, lăsându-vă suspansul până la reprezentațiile la care veți merge. Următoarele sunt pe 23 și 24 iunie. Până atunci, puteți citi interviul cu actrița Raluca Aprodu, nominalizată pentru rolul secundar din spectacolul Cei drepți, la ediția UNITER 2023.

Cum au decurs pregătirile pentru acest spectacol?

Am mai lucrat cu Radu Afrim la 3 spectacole până acum. Primul rol principal al meu a fost în spectacolul lui chiar de la Teatrul Național, în 2011 dacă nu mă înșel, Avalanșa. Eram în anul 2 de facultate, iar eu și încă 3 colege făceam figurație în spectacol. După ceva timp, actrița care juca rolul principal alături de Marius Manole, a rămas însărcinată și Radu mi-a propus să intru în locul ei. A fost o experiență foarte frumoasă și foarte importantă pentru mine, pentru că presiunea acestui lucru m-a facut să îi mulțumesc și astăzi pentru încrederea pe care a avut-o atunci în mine, deși nu apucasem să demonstrez că sunt capabilă sa fac un asemenea rol. Apoi au urmat și alte spectacole lucrate împreună: Pădurea spânzuraților și Trei surori tot la TNB.

Repetițiile și de data asta au decurs ca de obicei. Cu multă muncă și căutări și discuții. Fiind o adaptare după un roman, prima lună am stat foarte mult pe dramatizarea textului, ca să-l aducem împreună la forma cea mai potrivită pentru viziunea lui Radu Afrim.

Eu am perceput personajul tău ca fiind singurul „pozitiv”. Tu cum îl poziționezi în economia întregului spectacol? Descrie-ne puțin personalitatea Tamarei – Asistenta socială/medicală.

Nu cred că există personaje negative sau pozitive în spectacolul ăsta. Mai puțin tatăl lui Paul, dar asta este o altă discuție.Toate personajele din romanul lui Mihai Radu mi s-au părut oameni vii. Probabil de aceea a și avut romanul succesul pe care l-a avut. Meritul extraordinar a lui Radu Afrim este că reușește, de fiecare dată în spectacolele lui, prin situațiile scenice pe care le creează, să facă din personaje secundare, adevarate opere de artă. Iar tu, ca actor, esti „obligat” să mergi cu el și să ai încredere în propunerea lui. Personajul meu este construit din două personaje din roman (acolo erau două asistente). Și cred, la modul real, că Tamira are pur și simplu povestea unui fete mai simple, care își trăiește viața cât poate de egală cu ea însăși.

Oamenii, indiferent de statutul social, de meseria pe care o au, sau de posibilitățile financiare, au un suflet al lor. Niște gânduri, niște lucruri ascunse în ei, pe care, poate, la prima mână, nu le vezi imediat. Radu are acest talent de a căuta în personaje lucrul ăla special al fiecăruia. Nu exista oameni doar buni sau răi pe planeta asta, deci ei nu pot exista nici pe scenă.

Dacă extrapolăm universul familial din piesă, la întreaga societate românească, cum ai defini-o?

Bună întrebare, dar nu prea știu cum să răspund la ea, pentru că mi-e foarte greu să generalizez. Ce face un roman bun, din punctul meu de vedere, este exact calitatea de a reuși să implice, fără să-și propună neapărat asta, fiecare cititor în parte. Sunt multe lucruri din roman cu care am rezonat 100% și multe în care nu m-am regăsit. Cu toate astea, el stă în picioare și este o lectură minunată. Așa cred că s-ar defini și un spectacol de teatru bun. Citești un pasaj sau vezi o scenă si, chiar dacă nu totul este mot-a-mot ca în viața ta, te pune pe gânduri în legatură cu un anumit aspect al vieții tale. Indiferent dacă este cea din trecut, prezent sau viitor. Cine a copilărit ca mine, în Bucureștiul anilor ’90, se regăsește mai mult decat cine a trăit în Bucureștiul anilor 2000. Cu toate astea, ceva ne leagă. Observarea unor situații prinse în trecut, care se zbat să privească spre viitor, cu o rapiditate care nu permite prea mult „alint”. Suntem balcanici. Avem legături strânse cu familia, avem anumite principii legate de gura lumii, avem bunici și divorțuri și prieteni care ne sunt exemple de urmat, sau oameni la care trebuie sa renunțăm. Cred că romanul e foarte actual pentru toata partea asta din estul Europei, nu doar pentru România. Suntem gălagioși, sentimentali, patetici, dramatici și cu foarte mult haz de necaz. Sunt și lucruri bune. Îmi pare rău, deși nu-mi pare, dar nu fac și nu o să fac niciodată parte dintre oamenii care țin morțiș să vadă doar gropile dintr-o stradă și care vor să-și îndrepte atenția numai asupra lucrurilor care nu au funcționat în ultimii 30 de ani.

Care este simbolul globului de cristal în care se află un corb încadrat de trandafiri albi, care apare la finalul spectacolului și care este prezent și pe afișul spectacolului? Regizorul este foarte subtil. Aș vrea să aud părerea ta.

Asta e o întrebare la care nu pot sa răspund. Părerea mea este că acel glob de cristal este pentru fiecare altceva. Și asta e frumusețea și misterul simbolului în teatru.

Pentru mine, este o imagine care mă duce cu gândul la o animație. Că viețile noastre sunt povești, unele mai vesele, altele mai triste, unele mai tragice etc. etc. etc. Dar, la final, suntem cu toții priviți de cineva care ne susține în drumul asta, numit viață.

Ai un moment disruptiv în spectacol. Dansul. Care îți iese magnific. Esti pasionată de dans? Ai luat lecții de balet sau dans?

Am fost foarte surprinsă de reacția publicului la momentul de dans.

În primul rând, el, aici intervine geniul lui Afrim, a știut exact ce piesă și ce context să creeze ca să transforme ce putea fi un simplu dans, într-un moment memorabil.

Nu am facut nici un curs de dans sau de balet în viața mea. În același timp, singurul lucru pe care mi l-am dorit când eram copil, a fost să fiu balerină. Dansatoare. Să dansez, să mă mișc.

Când am intrat la facultate, la teatru, cea mai mare dorință a mea a fost să fiu luată în spectacole de coregrafie, pentru că auzisem eu că studenții de la coregrafie iau și actori în examenele lor. Asta a fost dorința mea cea mai mare și mi-am zis „acum e șansa mea”. Ei bine, nu s-a întâmplat niciodată. Mai mult, majoritatea colegilor mei primeau propuneri de colaborare de coregrafie încontinuu. Foarte frustrată am rămas. După care, mi-am dat seama că oamenii nu aveau de unde să știe dorința asta a mea și nici „talentul” meu, pentru că eu nu vorbisem cu nimeni niciodată despre asta. Visul meu a fost și încă este, să fac un spectacol de coregrafie/teatru/dans, sau cum se mai numește acum, că nu vreau să jignesc pe nimeni. Radu știa de chestia asta pentru că țin minte că i-am zis-o, la Padurea Spânzuraților, cred. Și uite că, trei proiecte mai târziu, am avut ocazia să-mi împlinesc o bucată din vis.

De ce ar trebui să vadă acest spectacol și cu ce ar trebui să plece spectatorii la final?

Niciodată nu o să spun eu cu ce ar trebui să rămână spectatorii după ce văd un spectacol, așa cum mie nu mi-ar plăcea să-mi zică cineva cu ce să rămân, sau mai rău, ce ar trebui să înțeleg din filmul X sau spectacolul Y. Că nu suntem la școală să ne spună alții cum ar trebui să privim „realitatea” care se desfașoară în fața noastră. În primul rând, eu vreau să le mulțumesc din tot sufletul spectatorilor pentru că vin în continuare la teatru și sălile sunt pline. Și că reușesc să-și rupă câteva ore din viața lor și cateva sute de lei din portofelul lor, ca să ne vadă. Ca să primească ce avem noi să le oferim. Noi, cei care facem parte din arta asta care se numește teatru: actori, regizori, mașiniști, scenografi, luminiști, cabiniere etc.

Totuși, ar trebui să-l vadă pentru că are o distribuție excepțională, un regizor absolut fabulous, cu o lume creativă foarte rară, este un spectacol după un roman de mare succes, cu o scenografie facută de una din scenografele cele mai de succes de la noi. Uite de-aia, și tot merita să vină să-l vadă. Cu ce ramân? Cu ce vor ei să rămână, cu ce simt ei, cu ce trăiesc și înțeleg . Ce le vorbește lor arta noastră. Să aibă încredere în mintea și în sufletele lor. Să vină deschiși. Poate asta e o recomandare. Să-și permită să fie emoționați, intrigați, șocați, enervați, scârbiți, bucuroși, alături de toată paleta de sentimente. Le recomand să vină la teatru și să-și permită să SIMTĂ. Că de gândit, mai nou, ne gândim și în somn la cât de stresați suntem, și la cât de mult cere viața de zi cu zi de la noi. Rațiunea rece și analitică poate ar fi de folos să o lăsăm acasă.

Film sau teatru?

Tot. Film, teatru, serial, reclame, teatru-dans, teatru-sport, performance, musical și orice are legatură cu meseria de actriță. Tot.

Te-am văzut și în spectacolul Fete și băieți, la Teatrul Act. Spune-mi câteva gânduri despre colaborarea cu teatrele independente.

Am colaborat cu teatre independente de la începutul carierei mele și o s-o fac în continuare, atâta vreme cât sunt chemată. Sunt foarte obișnuită să lucrez în stil independent. Am fost freelancer 12 ani. E o diferență foarte mare între teatrele de stat și cele independente, și fiecare vine la pachet cu plusuri și minusuri. Mie îmi plac și plusurile și minusurile fiecăruia dintre cele două variante.

Orice altceva dorești să adaugi pentru cititorii BUSINESS Magazin, care sunt oameni din business, manageri, antreprenori.

Doresc să adaug următorul lucru: eu cred foarte tare că în fiecare om există un izvor de creativitate care trebuie băgat în seamă. Indiferent dacă au ales meserii mai realiste. Cred foarte tare că oamenii care sunt de profesie avocați sau dentiști sau contabili sau economiști etc, au în ei o grămadă de lucruri creative de explorat. De arătat. De crescut. Și vreau să-i invit să se apropie cu încredere de noi, artiștii și să ne ajutam reciproc, să ținem cât putem de aprope zona asta culturală, indiferent dacă vorbim de un spectacol de teatru, de un film, sau de un serial românesc, de muzica românească, de pictori, sculptori, scriitori români. Să participe activ la fenomenul ăsta numit cultură, cu ce resurse au la îndemână, fie ca e timpul lor, sau banii lor, sau ajutorul pe care îl pot oferi.

Personajul tău are un profil de om empatic, altruist, copleșit de durerea celor din jur. Care crezi că e soarta empaticilor într-o societate din ce în ce mai mistuită de răutate?

Personajul meu cred că are alta calitate, care cumva face viața asta mult mai ușor de trăit. Este mult mai puțin blocat în trecut, și mult mai puțin proiectat într-un viitor ideal. Își acceptă prezentul fără a căuta vinovați și fără a fi resemnată. Putem spune, ca să folosim limbajul de azi, că este cel mai asumat dintre personaje. Nu cauta “vinovații“, care sunt sau nu responsabili de nereușitele ei. Cred că este o femeie fără regrete. Mai simplă din punctul ăsta de vedere. Nu proastă, nu incultă, nu săracă cu duhul. Nu cred ca societatea e mistuită de răutate. Cred că societatea de azi e plină de oameni speriați. Cu sufletul și mintea prinse în ghearele sentimentului de frică. Adevarul e că nici ultimii trei ani nu ne-au prea ajutat. O pandemie globală și un razboi au exact efectul ăsta. Așa că fiecare a integrat frica asta de “bau bau” cum a știut și cum a putut mai bine. Oamenii sunt mult mai reactivi decât erau în trecut, pentru că se simt amenințați de chestii concrete, cum ar fi sărăcia, criza financiară, pierderea locului de muncă, razboi etc. și până la chestii mai subtile: de depresie, nefericire, singurătate etc. Iar când ți-e frică, trebuie să te aperi. Și chestia asta crează o societate haotică și periculoasă.

În ce alte spectacole mai joci în acest moment și care sunt planurile tale de vară, între stagiuni? Ai participări în diferite festivaluri?

La TNB joc în stagiunea curentă în: Beginners, Casa de la țară, Cei drepți, Crima din strada Lourcine, Livada de vișini, Memoria apei, Nebun din dragoste, Pădurea spânzuraților, Regele Lear, Repetiție pentru o lume mai bună, Trei surori, UFO.

Și mai joc în afara TNB în: Fete și băieți la Teatrul Act, Fă tu primul pas laTeatrul de Artă București și Brooklyn boy la Teatrul Evreiesc. Planurile mele de vară sunt momentan să mă bucur de vară. Am un proiect care ar trebui să se desăvârșească acum, la final de iunie, și sunt extrem de entuziasmată și fericită. Nu are legatură nici cu teatrul, nici cu filmul. Și nici cu meseria de actriță. Am fost plecată în turneu cu spectacolul mult iubit de mine „Fete si băieți“ la Craiova, Iași, Arad, Timișoara, Oradea și sunt foarte fericită că se întâmplă asta. Îmi place mult să plec și să joc spectacole în altă parte decât la sediu. E o experiență minunată.