Și dacă se sparge zona euro?

Spre ce anume se îndreaptă acum discuțiile relevante despre viitorul UE o arată, între altele, chiar declarațiile președintelui Traian Băsescu, un barometru foarte bun pentru cine vrea să urmărească direcția din care bate vântul în sfera de decizie a Uniunii: în primăvară, înainte de semnarea Pactului Euro Plus, președintele spunea că nu e de acceptat impunerea unei fiscalități unitare la nivel european, propusă pe atunci de Germania, pentru că ea va dezavantaja statele cu impozite mai mici, între care și România; acum însă declară că “va trebui să înghițim pastila” fixării de la Bruxelles a unui nivel unic de TVA sau de impozit pe profit, drept componentă necesară a viitorului concept de State Unite ale Europei, “dacă vrem ca Europa să fie viabilă în fața procesului de globalizare”.

Ceea ce s-a întâmplat peste vară pe piețele financiare și amenințarea unei recăderi în recesiune globală pare într-adevăr să fi strâns rândurile în Europa și să fi înmuiat rezistența – dacă nu față de ideea unui guvern european unic, măcar față de ideea de solidaritate europeană (studiul “Transatlantic Trends” al Marshall Fund, de săptămâna trecută, arată că în țări ai căror cetățeni se declară în proporția cea mai mare afectați de criză – Bulgaria, România – ponderea celor favorabili UE și încrezători în Europa unită a rămas la cotele cele mai înalte, iar 60% dintre europeni consideră acceptabil ca țările lor să contribuie la un fond comun de salvare a țărilor cu probleme bugetare). Față de primăvară, cea mai importantă noutate de percepție este aceea că pentru țările din afara zonei euro devine din ce în ce mai greu să facă față turbulențelor de pe piețe și concurenței globale, astfel încât opțiunea pentru ele este “efortul de a adera cât mai rapid la zona euro” (Leonard Orban, ex-comisar european), cu conștiința că “dacă zona euro se rupe, UE nu va putea supraviețui” (Jacek Rostowski, ministrul de finanțe al Poloniei).

Până aici toate bune și frumoase; problema ține însă de procesul de decizie și de felul cum liderii comunică deciziile cetățenilor și cum înțeleg să câștige sprijinul acestora. Pe de o parte, evoluția spre un guvern federal al Europei sau spre o “confederație a europenilor”, evocată zilele trecute de șeful Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, e prezentată ca o sperietoare, dintr-o perspectivă punitivă, cu argumentul că dacă guvernele din zona euro nu sunt în stare să adopte măsuri corecte de disciplinare a finanțelor publice, atunci ar trebui să intervină o instituție supranațională.

Același rol de sperietoare îl are și multcitatul studiu al băncii elvețiene UBS, publicat în urmă cu două săptămâni (și popularizat chiar de Rostowski, a cărui țară deține președinția curentă a UE), conform căruia spargerea zonei euro ar însemna nu numai costuri economice mult mai mari decât cele implicate de salvarea “verigilor slabe” (între 6.000 și 11.500 de euro pe cap de locuitor numai în primul an, în comparație cu 1.000 de euro în total în cazul salvării țărilor cu probleme), dar și costuri politice, întrucât autoritatea Europei pe scena internațională ar dispărea și ar apărea riscuri de război civil ori de ascensiune a unei guvernări autoritare sau militare.

Pe de altă parte, indecizia care domină la vârful UE induce la rândul ei confuzie și teamă tocmai în rândul cetățenilor ce ar trebui să aibă încredere în politicile publice pe care sunt chemați să le susțină, mai ales când cetățenii constată că povara crizei nu e distribuită corect. Ultimul exemplu: președintele Eurogrupului, Jean-Claude Juncker, susține emiterea de euroobligațiuni ale zonei euro, pe motiv că numai așa poate fi restabilită încrederea investitorilor; cancelarul german Angela Merkel combate ideea, argumentând că eurobondurile comune nu au sens în peisajul fiscal dezechilibrat din prezent. “Există apeluri de a emite eurobonduri înainte ca statele din sudul Europei să-și pună ordine în finanțe, ceea ce ar recompensa statele nedisciplinate din sud în detrimentul statelor disciplinate din nord”, a comentat Valentin Lazea, economistul-șef al BNR, cu ocazia recentelor conferințe ale BCR de la Mamaia.

În opinia personală a lui Lazea, pentru problemele actuale s-au aplicat patru mari soluții eronate, la fel de generatoare de hazard moral. Pe toate le-am văzut la lucru, cu efectele lor cu tot: politici monetare laxe, favorabile datornicilor și descurajatoare pentru economisire, cu dobânzi de politică monetară sub rata inflației (România este printre foarte puținele țări UE unde dobânda centrală este peste inflație, alături de Ungaria, Polonia și Slovenia), politici fiscale laxe, care aruncă povara plății datoriilor asupra generațiilor viitoare (Lazea a citat butada lui Keynes, “Pe termen lung, toți vom fi morți”), politica SUA de a-și rezolva problemele interne prin tiparnița de bani și exportul de inflație în toată lumea, cu efecte distructive mai ales în piețele emergente, unde ponderea alimentelor și a energiei e mai mare în coșul de consum și, poate mai evident decât toate, salvarea multor bănci cu probleme prin apelul la fonduri bugetare, “care îi recompensează pe bancherii imprudenți și îi penalizează pe toți plătitorii de taxe”.

Vezi aici rezultatele testului de stres bancar din Europa

Valentin Lazea consideră, în schimb, că erorile trecutului trebuie să fie plătite tot de cei care le-au cauzat și nu transferate “prin politici mioape” asupra terților, numai că pentru ca aceasta să se întâmple, ar fi nevoie de “o schimbare majoră a atitudinii publicului, care nu poate avea loc fără un leadership puternic”. Iar leadership nu înseamnă genul de sperietoare descris mai sus, ci capacitatea liderilor de a aplica politici raționale, acceptabile moral pentru cetățeni. În opinia economistului-șef al BNR, acestea ar include interzicerea plății de bonusuri, creșteri de salarii și dividende pentru băncile salvate cu banii contribuabililor atâta vreme cât băncile nu și-au plătit datoria față de state, încetarea politicilor de subvenții nesustenabile pentru populație și companii prin care generația actuală îndatorează generațiile viitoare, întărirea politicilor monetare pentru stimularea economisirii atunci când creșterea economică se va consolida și chiar lăsarea la discreția piețelor de capital a statelor “incapabile sau lipsite de voința de a se reforma”.

Lazea a prezentat inclusiv o “regulă de aur” a unui guvern prudent din punct de vedere macroeconomic, care s-ar ghida după un șir simplu de cifre: să nu depășească 2% rată a inflației, 3% deficit bugetar consolidat, 4% creștere anuală a PIB, 5% deficit de cont curent, 6% creștere a salariilor în sectorul bugetar și 7% rată a șomajului.

Dacă nu e previzibil în ce măsură Europa va avea parte de un astfel de leadership, analiștii Citigroup apreciază că mai previzibilă decât atitudinea guvernelor este cea a piețelor financiare, unde se înfruntă constant două categorii opuse de investitori, a căror încercare de a influența guvernele să acționeze în funcție de interesul lor va domina peisajul economic mondial și în următorii câțiva ani.

Punctul comun al celor două categorii e că niciuna nu dorește intrarea în incapacitate masivă de plată a unor state, însă în rest interesele lor sunt opuse: deținătorii de portofolii mari de obligațiuni – “bond vigilantes” – presează guvernele să aplice politici de natură să majoreze câștigurile din obligațiuni și să garanteze rambursarea acestora, în timp ce deținătorii de portofolii mari de acțiuni – “equity vigilantes” presează guvernele să mențină politici favorabile majorării câștigurilor din acțiuni.

Mai clar, politicile dorite de primii determină austeritate bugetară și, potențial, deflație; politicile dorite de a doua categorie determină inflație (“relaxările monetare cantitative” de genul celor aplicate de Rezerva Federală) și limitează potențialul companiilor de a crea locuri de muncă (prin mai puțină implicare a autorităților de reglementare în fuziuni și achiziții ori în alocarea resurselor companiilor spre distribuirea de dividende sau răscumpărări de acțiuni făcute cu scopul de a crește prețul acțiunilor).