Securistul scării era un individ mărunțel, bondoc, cu mersul crăcănat și față de viezure

Nimeni nu-l plăcea, toți îl salutau crispați, îi zâmbeau a rânjet, dar nimeni nu îndrăznea să nu-i răspundă la întrebări de genul ce-ai cumpărat, unde ai fost, ce ai în portbagaj, câtă benzină mai ai în rezervor, cine a venit în vizită și ce ocupație au cei pe care îi vedea că trec pragul vecinilor.

2025 s-a terminat mult mai bine decât speram acum un an. Dar mai des ca oricând îmi amintesc de frig, foame, beznă și frică. Vreme de mai bine de trei decenii, cum necum binele a fost tot mai vizibil, mai pretutindeni, pentru mine și pentru cei din jur. Cumva am întors spatele acelor vremuri sumbre și am privit în prezent și viitor, având mereu satisfacția mai binelui. Dar pentru că am îngropat atât de adânc – nu doar eu, ci noi toți, ca nație – acele amintiri, iată că acum o mulțime uriașă de oameni crede că era mai bine „atunci”, pe vremea comunismului. O parte dintre ei simt că trăiesc la fel sau mai prost decât atunci. O altă parte dintre aceștia s-au născut după Revoluție, deci n-au experiența proprie. Și cred că ar trebui să vorbim mai des despre cum era. Poate vor afla, poate vor crede, poate își vor reaminti și alte lucuri. Dincolo de „pe vremea lui Ceaușescu toată lumea avea locuință și un loc de muncă”. Poate că da, nu am cum să afirm contrariul, pentru că nu știu. Dar locuința și locul de muncă care erau disponibile erau ambele la fel de obligatorii.

Locul de muncă nu era tocmai de vis – era o ofertă, cam unică. Alternativa era foamea. Locurile de muncă erau repartizate la terminarea facultății, iar de ales un oraș anume sau o regiune o puteau face doar cei care se plasau bine în clasament. Firește, cei care nu puteau alege ce-și doreau, ajungeau, cu spunea tata, unde a înțărcat mutu’ iapa. La fel – și în fabrici sau uzine, nu se discuta dacă îți place sau nu ce faci, dacă te împlinește spiritual sau emoțional, dacă găsești un sens suprem în ceea ce faci, dacă salariul este convenabil, dacă sunt beneficii (nu erau. Deloc), despre creșteri salariale. Cred că la locurile de muncă, pe atunci, singura speranță la modul general, pentru cei mai mulți, era ca oamenii din jur să facă viața trăibilă. Locul de muncă era… cam unic și pe viață.

Părinții meu lucrau, ca ingineri, pe ceea ce era la acea vreme „șantier”. La un moment dat, tata a fost detașat cu munca, într-un orășel și mai mic decât cel natal, motiv pentru care pleca la muncă duminică seara și se întorcea sâmbătă seara; pe-atunci, săptămâna de lucru avea șase zile. Au convenit amândoi că acest lucru nu este optim într-o familie cu doi copii mici, iar tata a găsit (nu știu cum) un alt loc de muncă. Dar pentru că tata a „trădat” locul de muncă, și mai erau și amândoi în afara sistemului, nefiind membri de partid niciunul, mama a fost concediată. Iar pentru ea nu s-a mai găsit alt loc de muncă timp de ani de zile. Până după Revoluție.

Ceea ce îmi amintește de foame. Nu pentru că nu am fi avut neapărat bani să cumpărăm, ci pentru că nu aveam ce. La Alimentara (așa erau numite toate magazinele de profil pe atunci), totul – în afară de conservele de mazăre și niște dezgustătoare gustări vietnameze din creveți – era vândut cu porția. Cinci ouă de persoană pe lună. Un sfert de pâine pe zi – familiile din trei persoane puteau lua una întreagă, din porția altei zile. Totul era raționalizat. Și disponibil rar. Nu puteai pur și simplu să mergi la cumpărături. Trebuia să vânezi momentul când „se aducea” ceva. Orice. Copil fiind, dacă vedeam coadă la alimentară, mă așezam la rând. Rugam pe cel din spate să țină rândul pentru mine și fugeam acasă să iau banii din sertar. Evident, se putea întâmpla ca până ajungeam la tejgea să se epuizeze orice fusese de vânzare.

Îmi mai amintesc de frig. Nu știu câte grade erau iarna în apartament, îmi amintesc doar că era foarte frig, iar iarna era gheață și pe partea din interiorul ferestrelor. Și adulții șopteau pe la colțuri că „tovarășa” (adică Elena Ceaușescu, soția dictatorului) a spus că dacă e prea frig în locuințe oamenii pot bate din palme, iar într-o oră crește temperatura cu un grad. (Pe atunci termenul de doamnă nu exista. Ci doar tovarășa – învățătoare, profesoară, secretară, doctor etc.) 

Îmi amintesc că aveam apă caldă la câteva zile, câte două ore, iar dacă ne mișcam cu talent reușeam să ne spălăm întreaga familie sâmbăta sau duminica. În rest, apa încălzită pe aragaz era singura soluție.

Poate că nostalgicii care nu-și permit prea multe resimt acum neajunsurile din prisma faptului că alții nu sunt la fel de obidiți ca și ei. Dacă e rău pentru toată lumea, nu e la fel de rău ca atunci când alții sunt bine.

„Anul Nou care n-a fost” nu e vreun film SF, de tipul „Urzeala Tronurilor”, nici măcar nu mai e în mare vogă, pentru că a trecut mai bine de un an de la lansare. Pesemne că nici nu sunt prea mulți cititori de BUSINESS Magazin simpatizanți ai comunismului. Dar cred că trebuie să le povestim și altora – pe înțelesul lor – cum era atunci.   

BUSINESS Magazin vă urează să aveți un an bun!

Ioana Mihai-Andrei este redactor-șef, Business Magazin