Scrisoare către mine: "Schimbarea pe care o dorește mare parte din societatea românească s-ar putea să întârzie"

Da, am decis să îmi scriu mie, pentru că oricum ceilalți sunt ocupați, unii cu scrisul, alții cu cititul. Este un exercițiu pe care vi-l recomand, mai ales că momentele în care stau față în față cu mine și conversăm, de exemplu în cazul bărbieritului, sunt cam rare și durează puțin. O scrisoare poate limpezi, îți poate arăta cum stai și la ce să te aștepți.

Așadar:

„Dragul meu, bla, bla, bla, care sănătate ți-o doresc și ție. M-am gândit să îți scriu pentru ca, furat de anumite entuziasme, să nu riști mai târziu să fii dezamăgit.

Dezamăgit pentru că schimbarea pe care o dorești, pe care o dorește o mare parte din societatea românească, între granițe sau în afara acestora, s-ar putea să întârzie. Nu-ți scriam aceste rânduri dacă nu vedeam la televizor o defilare de ziua națională ținută, într-un oraș destul de important, într-un supermarket – tinere majorete fluturând pompoane, o fanfară, bașca trupele de militari bătând pas de defilare printre rafturile cu sticle de băutură, detergent și murături -, nu-i asta definiția României de astăzi?! Țara care acum te face să te simți plin de mândrie, acum te trântește cu capul în pământ de nu te vezi. Domnul Iohannis a izbutit să coalizeze o sumă de oameni, dar adu-ți aminte că ai mai văzut de cel puțin două ori valuri de entuziasm popular care au purtat, entuziaste, oameni ce păreau a avea la ei cheia schimbării; nu după mult timp constatai că, din păcate, cheia lor nu se potrivea în broasca schimbării, iar schimbarea rămânea un soi de Fata Morgana.

Aș vrea să îți reamintesc o povestire a lui Ray Bradbury, pe care îl socoteam amândoi unul dintre cei mai inteligenți și adevărați oameni care au populat planeta, mai ales pentru sufletul său, pentru înțelegerea și compasiunea care puteau fi intuite dincolo de literatură. Povestirea vorbește de o lume a viitorului în care rachetele zburau oriunde în spațiu, spre Lună, spre Marte sau spre Saturn, dar călătoriile erau accesibile doar celor avuți. Eroul este un ins care are o mică afacere de reciclare a metalelor și care primește, pentru a fi topită, un model la scara 1/1 al unei rachete.

Pentru că sintetiza toată nemulțumirea sa, toate neîmplinirile, toate speranțele pierdute, omul își varsă întâi furia pe rachetă, și pornește să o distrugă. Se răzgândește, văzând privirile copiilor săi, pierduți în admirație și visare la vederea navei cosmice. Așa că eroul nostru ia o decizie și își cheltuie economiile de-o viață pentru o aparentă utilare a rachetei și le promite copiilor o uluitoare, dar unică, excursie în spațiul cosmic. Îi cheamă în rachetă, cu toată opoziția nevestei, și pleacă; puștii sunt răvășiți de imaginea spațiului, de craterele de pe Lună, de culoarea roșie a planetei Marte, de luminile universului și de sclipirea stelelor.

Copiii sunt lipiți de hublouri, iar omul nostru se furișează spre ușa navei, pe care o deschide spre… Nu spre spațiul infinit, ci spre curtea sa plină de vechituri metalice. Le oferise copiilor, cu ajutorul unui amalgam de ecrane tridimensionale, cu un pachet de filme și cu un set de motoare de automobil vechi, o iluzie, iluzia spațiului, a stelelor și a planetei Marte.

Îți aduc aminte de povestire pentru că mă uit în jur și văd numai ecrane, ecrane care ne oferă doar iluzia unei lumi. Ecranele ne arată infractori care pozează în fecioare sau care se îmbracă în piei de funcții oficiale, ne spun ce trebuie să simțim, ce trebuie să auzim și ce trebuie să citim. În spatele ecranelor, în locul filmelor 3D și al motoarelor de automobil stau însă interese și egoism și nepăsare.

Într-o lume globalizată, cel mai important lucru este individul și satisfacția, mulțumirea sa, modul în care interesele unui stat se îmbină cu cele ale cetățeanului. În cazul în care se suprapun și sunt direct proporționale, rezultatul este cum nu se poate mai fericit. Altfel, individul își va căuta împlinirea pe alte meleaguri – vezi cazul celor trei milioane de români care de voie, de nevoie au ales să lucreze în alte țări. Și culmea este că nemulțumirea lor s-a transformat în mulțumirea de astăzi a României, fie pentru că s-au încolonat la ușile secțiilor de votare, fie pentru că trimit acasă an de an, neabătuți, miliarde de euro.

Acum, ca de obicei, mingea este în terenul celor care își permit rachete. Și tare mi-e teamă că noi vom rămâne, din nou, doar cu ecranele.”

Gata.

Ilustrez cu o fabuloasă arcă a maestrului Viorel Mărginean.