Sclavie modernă: mâinile care-l hrănesc pe Kim Jong-Un

În unele cazuri, lucrătorii aduși din Coreea de Nord erau pur și simplu sclavi, muncind 12 ore pe zi, șase zile pe săptămână, sub supraveghere strictă. Cea mai mare parte a salariilor lor era dată celor care i-au adus.

Coreea de Nord este o națiune în care peste 70% din cetățenii săi nu au acces constant la energie electrică, în care peste 125.000 de oameni sunt în detenție, unde procurarea alimentelor este problematică, iar locurile de muncă sunt rare. Cu economia izolată de fluxurile comerciale internaționale, administrația nord-coreeană trimite oameni la muncă în străinătate să câștige bani pentru a-și susține guvernul. Aceștia lucrează în semisclavie și nu au altă opțiune decât să facă cum le spun oficialii guvernamentali. La apogeul programului de muncă, în 2015, Coreea de Nord avea 150.000 de cetățeni în străinătate, conform estimărilor Washingtonului. Din munca acestora, guvernul a primit aproximativ 2 miliarde de dolari.

Europa, cândva o destinație lucrativă pentru mii de așa-ziși muncitori străini din Coreea de Nord, se închide efectiv în fața imigranților exportați. De ani de zile, nord-coreenii au cusut textile în Bulgaria și au prelucrat piese auto în fabricile cehe.

De decenii, Coreea de Nord și-a trimis zeci de mii de cetățeni în diferite locuri ale lumii să muncească la cele mai de jos niveluri din industria lemnului, a mineritului și în construcții. SUA, care duce o campanie de izolare a regimului nord-coreean, a încercat să închidă această afacere și să elimine astfel o sursă de valută forte pentru economia nord-coreeană.

Și în Polonia, cea mai mare economie est-europeană, la șantierele navale de la Gdansk în ultimii zece ani a existat un flux constant de sudori nord-coreeni. Perioada de lucru era de doi ani, în schimburi de 12 ore, șase zile pe săptămână. Muncitorii locuiau în cămine în care patru până la cinci muncitori împărțeau o cameră cu un singur pat pentru toți. Lucrătorii își găteau pește uscat și orez. Rezervele de mâncare erau ascunse sub trepte. De cele mai multe ori, sudorii de pe șantier lucrau și trăiau izolați.

Ironic, șantierele navale din Gdansk au fost locul în care liderul sindical polonez Lech Walesa a condus celebrele greve anticomuniste de la sfârșitul anilor 1980. Astăzi, Poarta 2 a șantierului naval este un monument al revoltei care a declanșat prăbușirea blocului sovietic.
În drama muncitorilor nord-coreeni, Polonia este un caz special pentru The New York Times. Anchetele ziarului american au avut un ecou puternic asupra publicului polonez și a administrației de la Varșovia.

La un șantier naval izolat pe coasta baltică a Poloniei, bărbați în salopete folosesc torțe de sudură sub o ploaie rece. Ei lucrează la un petrolier pentru un client din Olanda. Scena nu atrage atenție, ceea ce nu se poate spune despre naționalitatea muncitorilor, vreo 12 la număr.

”Da, suntem din Republica Populară Democrată Coreeană“, a spus unul dintre ei. ”Suntem de ceva timp aici.“ Se îndepărtează în grabă. Pe față i se citește neliniștea.

Patru alți sudori au confirmat că sunt tot din Coreea de Nord, un stat care amenință Statele Unite și o mare parte din Asia de Est cu arme nucleare. Apoi, și aceștia și-au făcut de lucru grabnic în altă parte.

Prezența lor continuă în Polonia, un aliat al NATO și membru al UE, subliniază cât de greu este de izolat economia nord-coreeană de economia globală, chiar dacă această țară face eforturi pentru creșterea capabilităților de atac nuclear.

În decembrie, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU) a adoptat o rezoluție prin care solicită tuturor țărilor să expulzeze lucrătorii nord-coreeni în termen de doi ani. Rezoluția, care a urmat lansării în noiembrie a unei noi rachete balistice intercontinentale nord-coreene, a impus și o reducere semnificativă a livrărilor de petrol către această țară.

China și Rusia, unde lucrează majoritatea muncitorilor nord-coreeni trimiși în străinătate, rezistă de mult timp eforturilor americane de a impune un embargo global asupra națiunii. Chiar și Uniunea Europeană a convenit abia în luna octombrie să nu mai reînnoiască permisele de muncă pentru nord-coreeni.

Polonia a trimis soldați să lupte alături de americani în Irak, dar este una dintre puținele țări care încă găzduiesc muncitori nord-coreeni, în pofida obiecțiilor Washingtonului.

Inspectoratul de Stat al Muncii, care reglementează condițiile de muncă în companiile poloneze, a anunțat că probabil 450 de nord-coreeni rămăseseră în țară la jumătatea anului 2017, angajați la cel puțin 19 companii, inclusiv un complex de sere unde se cultivă tomate la sud de Varșovia.

Însă The New York Times a găsit anul trecut muncitori nord-coreeni la alte două întreprinderi – la șantierul naval din Police, lângă granița cu Germania, și la o fabrică care face containere pentru transport maritim în orașul Czluchow, la 100 de kilometri sud-vest de Gdansk.
În Polonia, administrațiile regionale eliberează permise de muncă lucrătorilor străini, iar coordonarea cu agențiile naționale este redusă. Drept urmare, nimeni nu pare să știe exact cât de mulți nord-coreeni sunt în Polonia și nici ce fac ei.

Ministerul de Externe a cerut administrațiilor locale să nu mai aprobe permise de muncă pentru nord-coreeni, iar o nouă legislație intrată în vigoare în ianuarie obligă la acest lucru. |ncăpățânarea cu care provincia rezistă presiunilor de la centru ilustrează durabilitatea relațiilor comerciale făurite în timpul Războiului Rece, când Polonia era un membru al blocului comunist.

Relațiile dintre Polonia și Coreea de Nord s-au răcit după căderea Uniunii Sovietice, însă Polonia rămâne una dintre cele șapte națiuni europene care păstrează ambasade în Phenian.

The New York Times a solicitat informații privind permisele de muncă eliberate nord-coreenilor de la cele 16 guverne provinciale din Polonia. Nouă au răspuns, declarând că au dat 124 de permise noi pentru nord-coreeni în 2017 și 253 în anul anterior.

Washingtonul a intensificat presiunea asupra țărilor pentru a opri primirea muncitorilor nord-coreeni, iar lista țărilor care au făcut acest lucru a scăzut de la aproximativ 40 la 16, printre care Austria și câteva state din Golful Persic, potrivit grupurilor pentru drepturile omului și rapoartelor Organizației Națiunilor Unite.

Guvernul polonez s-a angajat în mod repetat să elimine treptat permisele de muncă pentru nord-coreeni după ce a primit din această cauză o atenție negativă în lucrările academice și la știri.

|nsă Uniunea Europeană nu a insistat pe această problemă, temându-se să nu amplifice tensiunile legate de suveranitate după votul britanicilor de a ieși din blocul comunitar. Guvernul de dreapta al Poloniei a înfruntat critica europeană la adresa acțiunilor sale de a exercita un control mai mare asupra instanțelor.

”Uniunii Europene i-a fost frică să nu îndepărteze Polonia și mai mult“, a declarat Remco Breuker, istoric la Universitatea Leiden din Olanda.
Într-o îngrămădeală de străzi din apropierea râului Oder din Police, un oraș mohorât cu 40.000 de locuitori, muncitorii nord-coreeni sunt adesea văzuți mergând pe lângă șinele de tren dinspre șantierul naval Partener la un magazin alimentar.

Uneori se ghemuiesc pe trotuarele din fața dormitoarelor lor, fumând țigări în timp ce se feresc de vântul mușcător. Seara, își cumpără produse de patiserie sau legume. |n zilele de duminică se adună la o școală elementară locală pentru a juca fotbal.

”Este ceva neobișnuit“, spune Pawel Wieczorkowski, director adjunct al biroului local de șomaj. ”Este ceva exotic.“
Lucrătorii par să încerce să se facă cât mai puțin remarcați. Cu câteva excepții, guvernul totalitar din Coreea de Nord interzice cetățenilor să se amestece cu cei din afară. Cei care trezesc suspiciuni pot fi arestați.

”Suntem aici legal. Plătim impozite guvernului local“, a spus un muncitor nord-coreean când a fost abordat în afara căminului. |ntrebat despre știrile care spun că muncitorii au fost maltratați, a izbucnit: ”Toate sunt minciuni!“. Apoi a intrat într-o camionetă și a plecat în jos pe o alee murdară.

Și nord-coreenii care lucrează în alte părți ale Poloniei preferă tăcerea. La complexul de sere care angajează nord-coreeni, căminul muncitorilor este înconjurat de un zid de beton de 7 metri înălțime; însă printr-o fisură se poate vedea cum un bărbat masiv, într-o pufoaică groasă, dă instrucțiuni la șase femei să spele o dubă Ford albastră. Afară este frig. Este iarnă.

În Koldowo, un sat la 200 de kilometri nord-vest de Varșovia, de la locuitori s-a putut afla că un grup de nord-coreeni a sosit la începutul anului 2017 pentru slujbe la Remprodex, un producător de containere de transport maritim din orașul apropiat Czluchow.
|n timpul primelor luni, oamenii au dormit în interiorul containerelor goale, în pofida frigului, au spus locuitorii. Mai târziu, muncitorii au închiriat jumătate dintr-o casă, mascată în interiorul unui perimetru înconjurat de ziduri.

Remprodex nu a răspuns la întrebări, iar reporterii de la The New York Times nu au fost primiți pe proprietatea familiei Kociszewscy, care deține serele.

Țările care găzduiesc lucrătorii nord-coreeni și-au apărat aranjamentele, argumentând că nu vor să îi expună pe muncitori la lumea exterioară și că îi ajută să-și susțină familiile. Condițiile de acasă pot fi atât de disperate încât unii nord-coreeni sunt dispuși să plătească mită pentru a obține aceste locuri de muncă.

Organizațiile pentru drepturile omului, fugarii nord-coreeni și monitorii ONU au descris situația ca muncă forțată, deoarece muncitorii sunt izolați fizic, sub supraveghere constantă și privați de cea mai mare parte a salariilor.

Un număr de 147.000 de nord-coreeni lucrează acum în străinătate, potrivit unei estimări recente a Institutului Coreean pentru Unificare Națională din Seul, iar Partidul Muncitoresc din Pyongyang se pare că încasează de 60% până la 80% din câștigurile fiecărui muncitor.
Aceste salarii reprezintă o sursă importantă de venituri pentru un regim care este din ce în ce mai afectat de sancțiunile internaționale – între 200 și 500 de milioane de dolari pe an, potrivit celor mai mulți experți.

Cecylia Kowalska își amintește că telefonul care a pus-o în afaceri cu Coreea de Nord a venit în 2007. La acea vreme, conducea o companie din orașul port Gdansk, care furniza sudori sectorului maritim și construcțiilor.

Un șantier din Gdansk avea nevoie de cineva pentru a se ocupa de zece sudori nord-coreeni care au mai lucrat acolo, spune ea. Sudorii fuseseră angajați printr-o altă firmă, care se chinuia să le plătească salariile la timp.
Doamna Kowalska, acum în vârstă de 67 de ani, a explicat că firma sa, Armex, și-a asumat responsabilitatea pentru lucrători și a stabilit o relație cu partenerii nord-coreeni care i-au adus în Polonia.

Mai târziu a început să furnizeze servicii de sudură altor două șantiere navale, conduse de Crist SA și Nauta SA, ambele companii care fabrică nave de război pentru membrii NATO.

”Erau muncitori calificați și harnici“, a spus ea despre nord-coreeni.

Doamna Kowalska a fost, de asemenea, reprezentant legal al unei companii numite Wonye, înființată pentru a furniza lucrători fabricilor, șantiere navale și comercianților de fructe și legume, potrivit documentelor companiei poloneze.

Registrul comercial îl identifică pe președintele firmei Wonye drept un nord-coreean pe nume Jo Chol-yong.

La mijlocul anilor 1990, un bărbat cu același nume și dată a nașterii a lucrat pentru o companie nord-coreeană controlată de departamentul partidului de guvernământ care supraveghează programele nucleare și de rachete ale națiunii, potrivit unui registru al rezidenților din Phenian sustras din Coreea de Nord.

Vicepreședintele Wonye ar fi Kang Hong-gu, care anterior pare să fi fost comandant al unei unități implicate în construcții, Brigada a 8-a Sokdojon, potrivit registrului.

Doamna Kowalska spune că a ajutat la înființarea Wonye în 2015 ca o favoare pentru unul din partenerii săi din Coreea de Nord, dar nu și-a asumat niciodată un rol activ și a vândut acțiunile în anul următor.

Potrivit cercetărilor lui Breuker și ale colegilor săi, Armex a primit lucrătorii de la Rungrado General Trading Corporation, un furnizor nord-coreean de forță de muncă, sancționați de Statele Unite în 2016 și acuzat de finanțarea departamentului care supraveghează programul de arme nucleare.

Întrebată despre partenerii săi, doamna Kowalska a declarat că nu cunoaște exact numele lor și a promis că le va căuta. |nsă mai târziu a refuzat să le divulge, spunând că acest lucru ar însemna să transmită ”secrete comerciale“.
Odată, și-a amintit ea, unul dintre nord-coreeni i-a sugerat să cumpere un cadou pentru oficialii din Phenian – o sabie. ”Un semn al mulțumirilor noastre pentru acest parteneriat. Mă gândeam că este ca și cum aș fi cumpărat cuiva flori.“

Sabia a fost ulterior expusă într-o sală cu cadouri pentru liderii Coreei de Nord și a fost subiectul unui videoclip propagandistic nord-coreean în care a fost menționat numele Armex.

Parteneriatul a continuat fără probleme până acum trei ani, povestește doamna Kowalska, când un sudor nord-coreean fără echipament de siguranță adecvat a murit ars la șantierul naval Crist. Accidentul a alarmat clienții Crist, printre care un constructor de nave danez care a angajat șantierul naval polonez să lucreze la un vas de război pentru Danemarca, un alt membru al NATO.

Curând după aceea, doamna Kowalska a încetat să angajeze lucrători nord-coreeni ”pentru că a devenit o problemă atât de delicată“, spune ea, adăugând că acum este pensionară și că nu se mai ocupă cu angajarea acestor muncitori. |nsă partenerii nord-coreeni par a fi activi în continuare în Polonia.

Recent, într-o după-amiază, reporterii de la The Times au văzut două vehicule cu plăcuțe de înmatriculare poloneze parcate în fața căminului muncitorilor de la serele de roșii: duba spălată și un sedan Mercedes negru.
Potrivit unor documente văzute de The Times, duba este înregistrată pe numele vicepreședintelui Wonye, domnul Kang, iar Mercedesul pe numele președintelui firmei, domnul Jo.

Deși Uniunea Europeană menține o protecție extensivă a muncii, nord-coreenii care au lucrat acolo descriu o realitate paralelă.
”Fetele noastre trăiesc ca și cum ar fi în închisoare“, a declarat Kim Tae-san, un fugar nord-coreean care a lucrat în Republica Cehă în perioada 2000-2002 supervizând 200 de femei tinere nord-coreene într-o fabrică de încălțăminte.

El povestește că atunci când nu lucrau, femeile erau nevoite să rămână în dormitoarele lor, unde participau la sesiuni de studiu ideologic; puteau viziona numai filme și documentare propagandistice trimise de acasă.

O dată pe săptămână li se permitea să meargă în piață – dar numai în grup.
Nord-coreenii trimiși la muncă în străinătate sunt verificați pentru loialitate politică, dar guvernul trimite și supraveghetori să-i urmărească. Și muncitorii ”se supravegheau reciproc“.    

Femeile lucrau șase zile pe săptămână, câștigând 150 de dolari pe lună, din care păstrau doar aproximativ 25 de dolari pentru alimente și pentru a pune deoparte. Supraveghetorii lor luau restul, spune domnul Kim, cheltuind o parte din bani pentru locuințe, dar trimițând cea mai mare parte către autoritățile din Coreea de Nord.

Polonezii care au lucrat cu nord-coreeni descriu condiții similare. Spre exemplu, un muncitor la șantierul naval de la Crist și-a amintit cum un coleg nord-coreean s-a îmbolnăvit la locul de muncă și a fost sfătuit de un medic să nu mai lucreze. Omul a devenit nervos, insistând că trebuie să continue.

”Aceasta este muncă de sclavi“, a declarat Agnes Jongerius, membru olandez al Parlamentului European, care a cerut autorităților europene să forțeze Polonia să nu mai accepte muncitori nord-coreeni.
Doamna Kowalska a scăpat de acuzațiile de abuz și a declarat că nord-coreenii ei se bucurau de ”o viață normală“.
”Ne cereau chiar sfaturi despre ce să le cumpere soțiilor și copiilor lor“, a spus ea. ”Le plăcea să cumpere lenjerie pentru soțiile lor. Era un cadou popular și ne întrebau unde găsesc magazine ieftine.“

Ea spune că nord-coreenii erau plătiți de compania ei cu aproximativ 780 dolari pe lună. La început a recunoscut că Armex a trimis o parte din salarii unei companii din Coreea de Nord, dar mai târziu a revenit explicând că nu asta a vrut să zică și că nimeni nu a primit mai puțini bani.

Deoarece presiunile internaționale s-au intensificat, Inspectoratul de Stat al Muncii a promis să investigheze acuzațiile de abuz. Până în prezent, agenția nu a găsit ”semne de muncă forțată“, a declarat Dorota Gorajska, funcționar responsabil pentru companiile care angajează lucrători străini.

Funcționarii au recunoscut, totuși, că inspecțiile au fost, în general, limitate la documente și că la audieri anchetatorii se bazează de obicei pe traducătorii furnizați de angajatori.