Schimbarea tuturor bancnotelor în circulație - o operațiune de anvergură a BNR după 1989

♦ Foarte puțină lume a auzit de Ionel Nițu, directorul Direcției de Emisiune Tezaur și Casierie din BNR, dar toți românii intră în contact cu el în fiecare zi ♦ De mai bine de două decenii, semnătura lui, alături de cea a guvernatorului BNR Mugur Isărescu, apare pe toate bancnotele emise de Banca Națională ♦ De-a lungul timpului, Ionel Nițu foarte rar a ieșit public ♦ Astăzi, în cadrul seriei 30 de ani de sistem bancar în România, el încearcă să facă puțină lumină în operațiunea complexă de printare a bancnotelor, realizată de BNR. (Cristian Hostiuc)

În decembrie ’89, eram de trei ani angajat al Băncii Naționale. Într-o filială, cea din sectorul 1 al Capitalei, unde lucram  ca inspector de credite. Un concurs organizat în centrala BNR, în ianuarie 1990, a fost o șansă soldată cu transferul meu în strada Lipscani, ca inspector principal în Direcția Organizare si Control. Cum o șansă a fost, în anii ce au urmat, colaborarea cu guvernatorul Mugur Isărescu în contextul intensificării procesului de transformare a BNR într-o bancă centrală de tip european, ce avea să se angajeze în avangarda trecerii României de la economia de comandă la economia de piață.

Noua lege a Băncii Naționale,  votată în primăvara lui 1991, i-a trasat instituției noastre  un complex de noi obiective, începând cu stabilitatea prețurilor și continuând cu  dezvoltarea pieței valutare, ce fusese redeschisă în februarie 1991, cu organizarea pieței monetare și, mai cu seamă, cu fundamentarea unei politici monetare competitive, care să contribuie la stabilitatea financiară a țării. Și, inevitabil, la întărirea monedei naționale, care în anii 1980 trecuse printr-un proces intensiv de degradare. Noul CA al BNR, votat de Parlament pentru un mandat de opt ani, trecuse de îndată la elaborarea unui program de fortificare a leului, cu două mize: 1) creșterea puterii de cumpărare a monedei noastre, asigurându-i-se în final deplina sa convertibilitate; 2) scoaterea sistemului de bancnote din degradarea fizică la care ajunsese în împrejurarea în care în timpul vechiului regim, vreme îndelungată, nu au mai fost reînnoite bancnotele. Si cum, la 1 ianuarie 1992, am fost numit director adjunct în cadrul Direcției Te­zaur și Caserie, am intrat direct în iureșul pregătirilor pentru schimbarea tuturor bancnotelor aflate în cir­cula­țiilor. De fapt, programul preve­dea o schim­bare radicală a întregului sistem de bancnote. Inflația își luase avânt, în 1993 aveam să ne confruntăm cu nivelul ei cel mai de sus, expimat de o rată anuală de 300 la sută, așa că progra­mul de diversificare a bancno­telor avea să-și potrivescă ritmul cu cel al inflației.

În Banca Națională, începuse si lua avânt formarea unui corp profesional de elită. În Direcția tezaur și casierie, condusă de Dan Florescu, specialist cu o mare experiență, predominante erau inițiativa și dorința de perfecționare. Activitatea Direcției – având drept axe operațiunile cu numerar și producerea bancnotelor în  cele două regii autonome subordonate băncii centrale (Imprimeria BNR si Monetăria Statului)   sau de către alți fabricanți, externi – se extindea pe o gamă largă de atribuții, între care amintesc primirea, păstrarea, depozitarea și eliberarea numerarului din Tezaurul central,  administrarea metalelor prețioase, în primul rând a aurului, si multe altele. Fără contribuția unor specialiști ca Paula Stroescu sau Horia Ozarchevici sau începând cu 1 septembrie 1999, când  am fost numit director la actuala Direcție Emisiune, Tezaur și Casierie,  fără competența managerială a șefilor de serviciu Ion Corlănescu, Sasu Ghica și Dan Popescu, o direcție cu o plajă atât de largă de atribuții ar fi imposibil să-si ducă la îndeplinire mandatul.

Din 1990 si până azi, etapă de etapă, ne-am lovit de probleme a căror rezolvare au cerut o creștere neîncetată a cunoștințelor de specialitate, a experienței, a capacității de organizare. Amintesc câteva, în ordinea în care ne-am confruntat cu ele, spre edificare.

1. Agravarea situației determinate de insuficiența numerarului, ca valoare, structură și calitate, ceea ce afecta capacitatea băncii de a efectua plățile la termene și în totalitate, către băncile comerciale existente (BCR, BRD, BRCE, CEC) sau direct către unele întreprinderi sau instituții. Este de reamintit faptul că până la

1 noiembrie 1990, când a fost înființată Banca Comercială Română, dar și după aceea o bună perioadă de timp, banca centrală a fost mandatată să efectueze operațiuni de casierie pentru instituția nou înființată, plățile și încasările către clienții acesteia făcându-se de către sucursalele BNR, până când BCR și-a creat propria rețea de unități operative și a fost în măsură să desfășoare aceste operațiuni.

2.Repornirea activității de impri­mare și, mai ales, de realizare a unor noi bancnote, în totalitate de către Imprimeria băncii, încercare dificilă datorită limitării tehnice a utilajelor din dotare, a lipsei experienței și, în mod deosebit, a timpului limitat avut la dispoziție pentru implementarea unor noi proiecte.

3. Trecerea de la o activitate de casierie în care toate operațiunile se desfășurau manual, la o activitate în care un rol esențial îl aveau echipa­mentele specifice acestei activități, existente și în celelalte bănci centrale și care au condus, printre altele, la o reducere semnificativă a personalului din acest segment de activitate.

4. Eliminarea acelor reglementări care încorsetau activitatea cu numerar și introducerea de noi reglementări ce au permis, pentru prima dată, redistribuiri de numerar între unitățile teritoriale ale aceleiași instituții de credit și, ulterior, între instituții, ce au condus la o eficientizare a acestei activități, reglementări care ulterior, au fost implementate și la nivelul Băncii Central Europene.

5.Reorganizarea activității de casierie din BNR prin reducerea semnificativă a numărului de sucursale și, implicit, a personalului aferent acestei activități.

6.Nu în ultimul rând trecerea la imprimarea bancnotelor pe suport de polimer, urmată la scurt timp de complexa acțiune a denominării monedei naționale și implementarea tehnologiei de imprimare în relief.

Sunt  relevante în acest sens, cu deosebire, aspectele legate de circulația numerarului în primii ani de după 1989 și eforturile depuse de BNR pentru a putea ține pasul cu noile schimbări, ce erau determinate în principal  de noile cerințe ale societății.

Am amintit, mai sus, că în  ultimii ani ai deceniului ’80 lucram într-o filială a BNR. Se spunea la vremea respectivă că era cea mai importantă unitate a băncii centrale, având în vedere numărul unităților economice deservite și importanța acestora, iar una dintre activitățile pe care le verificam la nivelul întreprinderilor și instituțiilor repartizate în coordonare era și aceea a respectării regimului operațiunilor cu numerar. Astfel, am avut posiblitatea să constat uzura tot mai accentuată, prezentă la bancnotele aflate în casieriile acestora, întrucât nu se mai făcea o igienizare corespun­zătoare, dar mai ales, să cunosc eforturile și încercările, pe care le depuneau și făceau reprezentanții întreprinderilor pentru a putea ridica de la bancă sumele reprezentând drepturile salariale sau de altă natură, în bancnote noi, scoase din fondul de rezervă al băncii. Câtă bucurie putea genera simplul fapt de a primi bancnote noi. Din păcate, în acea perioadă, dar și imediat după 1989, a fost cât se poate de actual principiul din legea lui Gresham cum că ,,banii răi alungă banii buni din circulație”.

Ajungând în Centrala BNR, bineînțeles că am avut acces la informațiile ce priveau eforturile depuse pentru a putea procura numerarul necesar efectuării plăților, greutățile determinate de lipsa mijloacelor de transport valori corespunzătoare, ca nivel de protecție sau ca număr, gradul ridicat de deteriorare a bancnotelor ce au trebuit puse în plăți, deteriorare dată de perioadele prea lungi de timp aflate în circulație sau de condițiile improprii de depozitare în tezaure a bancnotelor ce urmau a fi, de fapt, distruse.

După cum am arătat la început, pentru Banca Națională a României și Imprimeria BNR evenimentele din decembrie 1989 au încheiat o lungă perioadă în care nu se mai tipăriseră bancnote. Angajații Imprimeriei din sectorul de finisare a biletelor de bancă, fuseseră detașați la Monetăria Statului, iar utilajele intraseră în conservare. În contextul restricțiilor impuse de conducerea statului, emisiunea de bancnote era percepută ca un vehicul inflaționist, ignorându-se faptul că bancnotele aflate în circulație aveau un grad mare de uzură și, ca atare, nu mai trebuiau utilizate în plăți.

Însă, imprimarea de bancnote noi fusese interzisă de ,,Cabinetul nr. 2“, astfel încât biletele existente erau recirculate continuu, deși unele ajunseseră „în stare jalnică”, după cum afirma fostul guvernator al Băncii Naționale din acea perioadă, Decebal Urdea, trebuind a fi retrase, distruse și înlocuite cu altele noi. De altfel, cele mai uzate dintre aceste bancnote, unele într-o asemenea măsură încât se rupeau chiar în timp ce erau ținute în mână, fuseseră depozitate deja în vederea distrugerii. Deși s-a explicat situația deosebit de gravă a lipsei bancnotelor tuturor celor care ar fi putut lua o decizie pentru soluționarea ei, nimeni nu a putut lua vreo măsură. În disperare de cauză, guvernatorul Urdea a umplut un geamantan cu bancnote ce urmau a fi puse în circulație și s-a prezentat cu el la Comitetul Central, sperând că starea avansată de uzură a acestora va fi un argument hotărâtor. A fost însă convins să nu deschidă geamantanul și să plece cu el cu tot, cât mai repede, pentru a nu răspândi microbi în cabinetele conducerii de partid. Confruntat cu cererea constantă de bancnote bune pentru circulație, Decebal Urdea s-a hotărât să-i prezinte problema Elenei Ceaușescu. Fără să-l asculte până la capăt, aceasta l-a apostrofat că vrea să producă inflație prin tipărirea de bancnote noi. Problema a rămas astfel nerezolvată, în vreme ce bancnotele uzate continuau să circule și să se deterioreze.

Se înțelege de ce, pe 25 decembrie 1989, un entuziast a scris în registrul de comenzi al Imprimeriei, cu speranța că perioada grea s-a încheiat iar întreprinderea își va relua activitatea: „Trăiască România Liberă!“. De altfel, datorită valorii reduse a nume­ra­rului aflat în fondul de rezervă al băn­cii, la aceeași dată, au fost lansate de urgență primele comenzi de bancnote noi la cupiurile de 10 lei și 100 lei.

Criza era însă departe de rezolvare, fiind încă pe pantă ascendentă. Odată cu începutul anului 1990, aprobarea de către noile autorități a restituirii părților sociale constituite de salariați la diverse întreprinderi a generat noi cereri de numerar. S-a mers până într-acolo încât grupuri de protestatari au pichetat sediul Băncii Naționale, cerându-și banii și proferând injurii, jigniri și amenințări. Deși conducerea băncii a încercat să poarte discuții cu aceștia și să le ofere soluții alternative, precum consemnarea la CEC a respectivelor sume de bani, oamenii nu au acceptat. Pentru a se face față situației s-au desigilat sacii care conțineau bancnote destinate distru­gerii, iar biletele au fost repuse în circulație, în starea în care se aflau.

Creșterea continuă și galopantă a in­flației în România după 1990 (170,2 % în 1991 și 210,4% în 1992) a obligat banca centrală să emită în ritm susținut noi bancnote de tipul celor aflate deja în circulație solicitându-se Imprimeriei să lucreze la capacitate de producție maximă. În intervalul decembrie 1989 – decembrie 1992, valoarea nume­rarului aflat în afara sistemului bancar a crescut de circa 4,5 ori. Pentru a susține această creștere, pe lângă mă­surile deja menționate, banca centrală a trebuit să mobilizeze întreaga rezervă de numerar, prin repunerea în plăți a numerarului uzat, retras din circulație în vederea distrugerii și să reprogrameze, uneori, plățile. Astfel, în funcție de stocurile existente în unită­țile teritoriale ale băncii centrale și de cererile de numerar primite, se re­curgea în mod frecvent la redistri­buirea de valori între unități limitro­fe, pentru a acoperi temporar defi­citul de numerar. Soluția între­văzută pentru ieșirea din impas era, pe lângă imprimarea în ritm susținut de noi bancnote de tipul celor aflate deja în circulație, tipărirea unei noi bancnote, cu valoare nominală mai mare.

Consecință firească, lipsa numerarului din circulație a pus presiune pe activitatea Imprimeriei, obligată să facă față, pe lângă tipărirea la foc continuu a vechilor însemne monetare, la proiectarea unui nou bilet de bancă, în condițiile în care ultima dată când pregătise pentru tipar bancnote de la faza de proiectare fusese cu 25 de ani în urmă, pentru biletele emisiunii 1966, cele care se aflau încă în circulație în 1990 și au continuat să fie utilizate până în 1994.

La începutul ultimului deceniu din secolul al XX-lea, dotarea tehnică a imprimeriei BNR rămăsese la nivelul anilor 1970. Existau două mașini de imprimare specifice tipăririi de bancnote și una de înseriere, care aveau o vechime de peste 30 ani și, ca atare prezentau o stare de uzură, fizică și morală, avansată, neputându-se realiza un volum de producție acoperitor pentru BNR. Pe lângă aceste „utilaje conducătoare” pentru Imprimerie, mai existau echipamente pentru tăiat hârtie și mașini de numărat coli, iar toate celelalte operațiuni de pregătire a plăcilor, verificarea biletelor și numărarea lor se făceau manual.

Practic, necesitatea creșterii rapide a capacităților de producție ale Imprimeriei pusă în practică cu abnegație de Constanța Gudin, director general al RAIBNR, a făcut ca, începând cu anul 1992, să fie achiziționată, din import, o a treia mașină de imprimare plană și primele mașini de numărat bancnote, care au înlocuit numărarea manuală.

În privința personalului, față de perioada 1985-1986 când numărul angajaților se ridica la 360, până în 1990 acesta s-a diminuat cu o cincime, ajungând la 295 de salariați. În aceste condiții, vreme de trei ani, până în 1992, întreprinderea a trebuit să lucreze pe trei schimburi, șapte zile din șapte, pentru a onora comenzile băncii centrale.

În noiembrie 1990, guvernatorul Mugur Isărescu, numit în funcție cu numai o lună înainte, a transmis Imprimeriei solicitarea de a pregăti tipărirea unei noi bancnote, cu valoarea nominală de 500 lei, împreună cu un proiect în creion al acesteia. De altfel guvernatorul se va implica trup și suflet în realizarea acestei noi bancnote. La vremea aceea întreprinderea își avea încă sediul în Palatul Vechi al BNR și întâlnirile cu persoanele implicate în proiect, în perioada de pregătire a acestuia, erau zilnice, fie în atelierele Imprimeriei, fie în cabinetul guvernatorului, un număr de 80 de variante de tipar de probă fiind analizate până la definitivarea proiectului final.

Noul bilet de bancă urma să fie dedicat sculptorului Constantin Brâncuși. De ce Constantin Brâncuși? Pentru că noua conducere hotărâse ca pe bancnotele ce urmau să fie lansate în circulație de BNR, în perioada următoare, să figureze numai personalități marcante ale culturii și istoriei României, iar fiecare regiune istorică a țării să fie reprezentată de o personalitate. La realizarea acestor însemne monetare urmau să fie folosite hârtie și cerneluri de bună calitate ce permiteau a fi încorporate elemente de siguranță ce puteau asigura o protecție eficientă împotriva încercărilor de falsificare.

Mai mult, se hotărâse a se relua tradiția semnării biletelor de bancă de către guvernatorul băncii centrale, tradiție întreruptă de comuniști în 1952, odată cu reforma monetară, și apoi cu emisiunea din 1966 când noile bancnote nu au mai purtat semnătura guvernatorului și a casierului central, așa cum era cutuma.

Pentru desenul în detaliu după proiect s-a apelat la Octavian Ioan Penda, artist plastic multilateral, care excela în domeniul gravurii. S-a apelat la soluția desemnării unui artist plastic apreciat în țară întrucât criza de timp în care se afla banca centrală făcea imposibilă o organizarea a unui concurs public de teme și machete grafice, aferente noilor valori nominale. Penda a realizat în peniță portretul de pe avers și imaginea centrală de pe revers (sculptorul așezat la Masa Tăcerii, având în spate Coloana Infinitului). Specialiștii Imprimeriei au redus la dimensiunea bancnotei desenele la scară mărită ale lui Penda, și au completat imaginile de pe cele două fețe cu elemente de design specifice unei bancnote.

Odată proiectul acceptat de banca centrală, s-a făcut separarea pe culori a designului și s-au realizat filmele pentru fiecare culoare, filme care serveau la fabricarea plăcilor de imprimare, proces anevoios care se desfășura în cea mai mare parte manual. Plăcile se realizau printr-un proces de copiere fotochimică pe foi de tablă din alamă cromată. Pregătirea acestui material era ea însăși dificilă, întrucât tabla nu avea grosime constantă pe toată suprafața, și, după ce era aprovizionată de la producător, trebuia egalizată prin șlefuire manuală, acolo unde era mai groasă, cu o pastă abrazivă specială, pe bază de cărbune de tei. Odată grosimea egalizată, placa era cromată la Fabrica de Timbre sau la Monetăria Statului, apoi se întorcea la Imprimerie, unde se acoperea cu o substanță fotosensibilă. Plăcile erau apoi impresionate la lumină cu ajutorul filmelor, printr-un procedeu asemănător fotografierii, se developau și erau atacate chimic pentru a scoate în evidență relieful liniilor pe care urma a se aplica cerneala tipografică. Reușita acestui proces depindea exclusiv de priceperea lucrătorului. Un atac chimic superficial era ineficient, iar unul prelungit putea distruge relieful de pe placă. Mai menționăm că o placă rezista la imprimarea a

30 milioane de coli, după care se uza și trebuia să fie înlocuită, iar la o bancnotă se foloseau simultan șapte plăci, câte una pentru fiecare culoare, patru pentru avers și trei pentru revers.

Un rol determinant în realizarea plăcilor l-a avut Ion Tolbaru, care era gravor, angajat al Imprimeriei BNR între anii 1943-1993 și care inventase un procedeu pentru tipar înalt constând în realizarea suportului de imprimare pe alamă cromată.

Suportul de imprimare a fost adus din import de la o firmă cu tradiție în lumea fabricanților de hârtie de bancnote, respectiv Portals – Sihl, firmă care mai produsese în trecut, înainte de 1944, hârtie pentru Banca Națională a României, deoarece hârtia produsă pe plan local de Letea Bacău, și folosită pentru tipărirea bancnotelor de 10, 25, 50 și 100 lei, emisiunea 1966, era improprie. Tot din import, de la SICPA, unicul producător și furnizor de cerneluri pentru imprimeriile de bancnote, s-au adus și cernelurile tipografice și materialul filmelor. Este de reamintit faptul că începând cu anul 1990 au pătruns și în România echipamente de copiat, ce puteau lesne reproduce biletele de bancă ce nu erau protejate de elemente de siguranță performante. Tehnologia de imprimare deținută de Imprimerie în acea perioadă nu permitea aplicarea tiparului în relief, intaglio, un element greu de falsificat, care permitea ca prin palparea unui bilet să poată fi stabilită autenticitatea acestuia. Lipsa acestui element trebuia compensată prin prezența altor elemente de siguranță, cât mai performante. Este lesne de înțeles de ce BNR a hotărât folosirea de materii prime de bună calitate pentru realizarea și protecția noilor bilete.

Tipărirea propriu zisă a noii bancnote cu valoarea de 500 lei a început în aprilie 1991, la mai puțin de șase luni de la demararea proiectului constituind, un adevărat record. Bancnotele au fost puse în circulație odată cu „plata chenzinei a doua a lunii aprilie”, respectiv pe 1 mai 1991.

La tăierea biletelor din coală a ieșit la iveală un neajuns pe care nu-l prevăzuse nimeni. Lipsa de experiență în proiectarea bancnotelor, prelungită pe 25 de ani, își arăta efectele. Bancnota de 500 lei, prima emisă de BNR după revoluție, a fost în același timp și prima bancnotă românească fără chenar alb. Bancnota avea tipar până la margine pe trei dintre laturile sale, lucru complet neobișnuit pentru un bilet de bancă, fapt care a generat unele dificultăți tehnice legate de tăierea la format a biletelor tipărite în coli. Din cauză că designul biletului nu avea continuitate în coală sus/jos și stânga/dreapta, erau greu de tăiat astfel încât un fragment dintr-o bancnotă să nu apară pe cea adiacentă, fapt care a pus presiune pe verificarea finală ce se făcea, și aceasta, manual.

În contextul inflaționist al anului 1991, după lansarea bancnotei de 500 lei au început pregătirile pentru imprimarea unei noi bancnote, aceea de 1.000 lei pe care era reprezentat portretul poetului Mihai Eminescu. Grafica acesteia a fost realizată de artistul plastic Nicolae Săftoiu. Având însă în vedere procesul laborios de pregătire a imprimării, descris mai sus, și, mai ales, timpul necesar derulării lui, în contextul creșterii solicitărilor de numerar în piață, banca centrală a realizat în străinătate un prim tiraj, după care plăcile au fost aduse la București, iar bancnotele s-au tipărit mai departe la Imprimeria BNR. Acestea aveau ca dată de emisiune „Septembrie 1991”. În primul trimestru al anului 1992 a intrat sub tipar o nouă bancnotă, având valoarea nominală de 5.000 lei, cu portretul lui Avram Iancu, realizată după proiectul aceluiași Nicolae Săftoiu. Machetarea și pregătirea plăcilor s-a făcut la firma care a lucrat și la bancnota de 1.000 lei, iar tipărirea bancnotelor s-a realizat la București. Biletele aveau ca dată de emisiune „Martie 1992”. Legat de această valoare nominală și de urgența lansării în circulație, angajații mai vechi ai Imprimeriei povestesc că, la vremea respectivă, s-ar fi luat în considerare chiar varianta adăugării unui zero pe bancnota de 500 lei, ca să se scurteze timpul de pregătire a noii bancnote.

O istorioară, oarecum hazlie, cu privire la problemele create băncii centrale este aceea că înainte de 1989 și o bună perioadă după aceea, până la finele anilor 1990, distrugerea bancnotelor românești se făcea prin macerare în niște mașini de tip hidrapulper, inițial la Fabrica de Hârtie de la Piatra-Neamț și apoi la fabrica din Bușteni, bumbacul recuperat fiind apoi folosit la fabricarea hârtiei sub diverse forme. Calitatea slabă a hârtiei și a cernelurilor folosite la imprimarea biletelor de bancă din emisiunea 1966 făcea ca distrugerea biletelor supuse procesului de macerare să fie facilă, aproape totală. Cu toate acestea, uneori, au mai fost situații când în hârtia higienică au fost identificate fragmente ale bancnotei de 100 lei.

Odată cu introducerea în procesul de imprimare a hârtiei de bună calitate, achiziționată din import, s-au accentuat și problemele determinate de distrugerea prin macerare, întrucât hârtia rezista la procesul de macerare, iar în fibrele de bumbac refolosite pentru fabricarea de hârtie exista riscul tot mai prezent să fie regăsite fragmente intacte ale bancnotelor de bancă românești. Mai mult, durata procesului de distrugere se prelungea semnificativ de mult și făcea ca întreaga operațiune să nu mai fie profi­tabilă pentru fabrica de hârtie, datorită cheltuielilor determinate de întreg procesul de distrugere. Colaborările cu cele două fabrici au încetat.

Drept urmare, Banca Națională a fost nevoită să găsească alte soluții. O soluție identificată a fost de a arde bancnotele retrase din circulație în cup­­toarele folosite la producerea agentului termic de către centralele termice din București și Giurgiu. Nici aceste colaborări nu au fost de lungă durată, întrucât, de această dată, calitatea foarte bună a cernelurilor folosite la imprimare a făcut ca cenușa rezultată să se depună pe injectoare și filtre, pietrificându-se după mai multe cicluri de ardere, distrugând cuptoa­rele.

Având în vedere cantitatea mare de bancnote ce trebuia distrusă, pentru că fuseseră înlocuite emisiunile 1966, apoi 1991-1992, precum și incertitudinea continuării distrugerii bancnotelor prin cele două metode practicate, până la apariția bancnotelor imprimate pe polimer, Banca Națională a optat pentru o soluție mixtă de distrugere a bancnotelor de hârtie retrase din circulație, prin tocare, pe echipamente achiziționate în acest scop, tocătura fiind dusă la groapa de gunoi, și prin macerare sau ardere, atunci când era cazul.

Treptat Imprimeria băncii centrale a depășit greutățile anilor 1990, ajungând ca, printr-o consecventă strategie de dezvoltare a capacităților de producție, să susțină programele de emisiune monetară ale băncii centrale.

Numărul tot mai mare de contrafaceri de bună calitate, realizate în afara țării după 1995, au făcut necesară înlocuirea vechilor bancnote cu altele care să aibă o calitate mai bună a imprimării, cu elemente de siguranță mai performante aplicate în procesul de tipărire. Pentru ca aceste bancnote să poată fi produse în țară Imprimeria BNR, a achiziționat un nou echipament de imprimat, tip SIMULTAN, în anul 1998, iar CA al BNR a luat decizia de a susține efortul financiar al Imprimeriei, prin achizițio­narea unei mașini de numerotat ce a fost pusă ulterior, printr-un contract de comodat, la dispoziția Imprimeriei, înlocuind vechea mașină utilizată la înserierea bancnotelor românești încă din anii 1970.

Această mașină de numerotat, îm­pre­ună cu noua mașină de imprimat achi­ziționată de către Imprimerie în 1998 au asigurat tipărirea bancnotelor din noua emisiune,1998, respectiv valo­rile de 1.000 lei, 5.000 lei și 10.000 lei, pentru care machetarea și origi­­narea filmelor s-au făcut tot în afara țării.

Ca o încununare a eforturilor depuse după 1990 și a experienței acumulate, în anul 2001, la solicitarea BNR, printr-o mobilizare exemplară, Imprimeria a adoptat în numai patru luni sistemul de imprimare pe suport de polimer, fiind astfel prima impri­merie de bancnote din Europa care a tipărit bilete de bancă pe acest suport.

Imprimarea bancnotelor româ­neș­ti pe polimer este ea însăși o poveste interesantă. Voi dezvolta însă acest subiect cu o altă ocazie.

Ionel Nițu este director al Direcției Emisiune, Tezaur și Casierie din Banca Națională a României, din septembrie 1999. Anterior între ianuarie 1992 – august 1999, a fost director adjunct al acestei direcții.

► A fost director adjunct la Banca Comercială Română (decembrie 1991 – aprilie 1992) și director la Banca de Export-Import a României (mai – decembrie 1991).

► După absolvirea ASE București a fost economist la CEC (octombrie 1981 – mai 1987). Apoi, inspector principal, economist principal II, economist principal I la Banca Națională a României (iunie 1987 – noiembrie 1990).