Sărbătoarea cununilor de trandafiri

Albrecht Dürer a fost un neamț care nu a pictat ca un neamț. Căutați-i autoportretul din 1500, lăsați-l să vă privească în ochi și veți înțelege ce spun. Pictura de astăzi se numește “Sărbătoarea cununilor de trandafiri”. Tabloul a fost pictat în 1506, la Veneția; la 35 de ani, Dürer nu mai e un june zvăpăiat (priviți-i a doua oară autoportretul și veți înțelege de ce), ci un pictor faimos. Iar negustorii nemți din Veneția îi comandă o pictură uriașă – Sărbătoarea – pentru capela germană a bisericii San Bartolomeo de lângă podul Rialto.

În cinci luni lucrarea este gata și stârnește invidie și admirație: dogele Loredano, pictorul Bellini și patriarhul Veneției Antonio Suriano trec prin fața marelui panou și se scarpină în barbă cu admirație. Criticii vor spune, sute de ani mai târziu, tot scărpinându-se în bărbi, că tabloul marchează trecerea picturii din Gotic spre Renaștere. Au trecut mulți ani de la moartea pictorului. La Praga, împăratul Rudolf al II-lea este un pasionat de artă, care își alungă mareșalii, dar se înconjoară de antichități, ciudățenii, știință, și, desigur, artă. Agenții săi au bătut de atâtea ori la poarta bisericii San Bartolomeo, încât parohia a cedat și, în 1600, acceptă să vândă Sărbătoarea; prețul nu este cunoscut, dar se pare că a fost enorm. Pentru transport, pictura a fost învelită în covoare moi, un strat de bumbac și un înveliș impermeabil și, la ordinul împăratului, este adusă pe jos de la Veneția la Praga. Totul pentru a o feri de șocurile drumului într-o trăsură – un act fără precedent de respect față de o operă de artă la acea vreme.

În 1612 Rudolf moare, cu mintea întunecată, iar colecția sa de artă începe să se risipească. Sărbătoarea rămâne încă la Praga pentru șase ani, dar este alungată de războiul de 30 de ani. Tabloul este ascuns în 1631, se pare la Viena, revine apoi la Praga și pleacă iar spre Viena. În 1648 se află din nou la Praga; prost moment, pentru că armata suedeză năvălește în oraș. Tabloul este ascuns în grabă și apare într-un inventar al Cabinetului de artă praghez, în 1650, drept “tablou vechi pe lemn”.

Urmează o perioadă neclară – apare în inventare din perioada 1700 – 1800 drept foarte deteriorat, iar documentele mai târzii nici nu-l mai pomenesc. Într-o zi un îngrijitor îl găsește într-o debara a castelului din Praga și îl folosește pentru a astupa o lucarnă deschisă. Între 1764 și 1782 stă în bătaia directă a ploii, soarelui și ninsorii. În 1780, gravorul Christian von Meckell începe să caute tabloul, la îndemnul împăratului Iosif la II-lea. Dar este găsit distrus și Viena nu-l mai dorește.

Salvatorul se numește Fillbaum și este directorul general al poștelor, care plătește un fleac pentru chinuita pictură. De la Fillbaum trece la un abate, apoi la un conte aventurier, Sternberg. Zace pe un perete umed cam trei decenii, până când un prelat, Hieronymus von Zielder, ia inițiativa salvării picturii martirizate. În 1839 pictorul Grusz Johann începe restaurarea tabloului, acțiune discutabilă, cam neglijent realizată, practic o repictare a operei. Pe de altă parte Grusz a avut probleme serioase, pentru că porțiuni întregi din pictură dispăruseră, iar omul s-a bazat pe copii nesigure și gravuri fără culoare.

Tabloul se află acum la Praga.Priviți-l. De undeva din cel mai îndepărtat plan al tabloului, de sub copacul din dreapta, Dürer – personajul cu plete și cu o hârtie în mână – ne privește întrebător: cum ne raportăm la obiectele pe care ni le dorim?