Sara Vasile, juristă, doctorandă la Paris: „O criză percepută ca profundă poate dura mai mult. Liderii din mediul privat au un rol de influenceri sociali într-o criză, nu mai sunt doar vectori economici”

Sara Vasile cercetează „Protecția împotriva discursului de ură în timp de criză” la Universitatea Panthéon-Sorbonne din Paris, unde face un doctorat în cotutelă cu Facultatea de Drept a Universității din București. Ideea de a aprofunda această temă a apărut din necesitatea de a răspunde unei realități apărute în timpul pandemiei de COVID-19, când, pe aspecte legate de relațiile interetnice, a observat cum situațiile de criză pot amplifica formele de intoleranță și discursul de ură, nu doar la nivel național, ci global, iar la vremea aceea informațiile și analizele privind discursul de ură erau lacunare.

O criză durează mai mult atunci când oamenii sunt pesimiști. Percepția colectivă contează mult într-o criză, iar dacă este văzută ca profundă poate dura mai mult prin efectele ei psihologice și sociale, prin nesiguranța care se propagă în timp, spune Sara Vasile, jurist de profesie, doctorand care cercetează la Paris protecția împotriva discursului de ură în timp de criză. „Totul ține de percepție. Durata unei crize este relativă, pentru că nu se măsoară doar în date și indicatori, ci în felul în care este trăită și interiorizată colectiv. O criză percepută ca profundă poate dura mai mult prin efectele ei psihologice și sociale, prin nesiguranța care se propagă în timp”, spune Sara Vasile, într-un interviu acordat pentru BUSINESS Magazin. Astfel, cultura organizațională în care își desfășoară zi de zi românii activitatea profesională este unul dintre cele mai puternice mecanisme de reziliență într-o perioadă de criză. Limbajul, tonul, atitudinea și valorile din interiorul unei organizații pot amplifica tensiunea sau, dimpotrivă, pot genera coeziune și încredere, afirmă ea. Practic, chiar dacă liderii mediului de business nu controlează întotdeauna criza, pot controla tonul prin care o traversează, iar durata sa e influențată de acest lucru. „Cred că liderii din mediul privat au un rol de influenceri sociali în perioade de criză. Ei nu sunt doar vectori economici, ci și formatori de atitudine publică. Modul în care comunică, deciziile pe care le iau, felul în care își sprijină angajații sau comunitățile pot influența direct încrederea socială. Într-un context marcat de incertitudine, vocea mediului de afaceri poate contribui la menținerea echilibrului societal”, menționează Sara Vasile. Cu alte cuvinte, în criză, cuvintele pot fi factor declanșator sau vindecare.

Discursul de ură este greu de definit, spune ea, pentru că nu se reduce la opinii inconfortabile sau la exprimări critice, ci presupune o formă de comunicare care depășește limitele libertății de exprimare și este îndreptat împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane, care sunt denigrate din cauza caracteristicilor personale sau a statutului lor real ori atribuit, cum ar fi rasa, culoarea, limba, religia, naționalitatea, originea etnică, vârsta, dizabilitatea, sexul, identitatea de gen sau orientarea sexuală. „În momentele de criză, peste acest fond latent se suprapune un «strat suplimentar» de influență, determinat de incertitudine, frică, polarizare și de modul în care liderii politici, instituțiile sau mass-media formulează și propagă narațiunile dominante. Astfel, dinamica discursului de ură nu se schimbă fundamental, ci se intensifică, preluând și deformând temele centrale ale discursului public, de la securitate și identitate, la apartenență și vinovăție colectivă”, a explicat ea. De aceea, în perioade precum pandemia de COVID-19, alegerile politice ori războaie, e nevoie ca liderii din business să privească dincolo de propriul perimetru organizațional și să devină parteneri activi în dialogul public. „O societate rezilientă se construiește atunci când instituțiile și mediul privat acționează complementar, nu competitiv. Pentru mine, aceasta este adevărata cultură a cooperării: una în care experiența nu închide, ci rafinează, iar deschiderea nu slăbește, ci întărește capacitatea de a construi împreună.” Spre comparație, Sara Vasile spune că studenții francezi se raportează la statul de drept și la valorile europene cu o naturalitate care vine dintr-o cultură a dialogului și a responsabilității civice îndelungate. Pentru ei, democrația nu este doar un sistem, ci o formă de conviețuire intelectuală, un exercițiu continuu al libertății de gândire și al respectului reciproc. „În spațiul universitar, dezbaterea nu este o confruntare, ci un mod de a înțelege lumea. Argumentarea devine un gest de maturitate, un mod de a căuta echilibrul între convingere și deschidere. Prin această rigoare a rațiunii și prin respectul față de pluralitatea ideilor, valorile europene capătă viață, se transformă din concepte în reflexe cotidiene ale spiritului civic”, a întărit Sara Vasile.   

Cum răspunde la întrebări Sara Vasile, care se formează ca cercetător în sistemul francez?

În primul rând, cum e viața în Franța? Cum a început această călătorie academică de la București la Paris și ce te-a determinat să alegi o temă atât de actuală precum discursul de ură în perioade de criză?

Pentru mine, Franța (Parisul) este o emoție „sine qua non”. Este reveria boemă a unei lumi vibrante, un poem de lumină, artă, apus și, mai ales, șansă. Un climat care te invită la reflecție și la creație, unde rațiunea și sensibilitatea coabitează firesc, sub egida „cetățeniei” francofone. Din întâmplare sau poate dintr-o tainică potrivire a lucrurilor, așa a început această călătorie. Mă pregăteam pentru admiterea la Facultatea de Drept a Universității din București. Știam despre filiera delocalizată Paris 1 Panthéon-Sorbonne, adică Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene, și admiram parcursul celor care au urmat această formare. La vremea aceea, în planurile mele, acest vis părea o ușă prea îndepărtată. În ziua în care am depus actele pentru înscrierea la examenul de admitere, doamna secretar-șef m-a întrebat dacă vorbesc limba franceză. Am răspuns afirmativ, dar cu jumătate de inimă, pentru că studiasem doar în școala generală, e drept, cu o doamnă profesor remarcabilă, căreia îi datorez atât de multe, profesor Carmen Moldovan. Dumneaei a sădit, peste fragmentele de belle époque plantate de mama mea în copilărie, noi forme de iremediabilă admirație, atât din perspectivă lingvistică, cât și în raport cu ethosul trăirii à la vie en rose. Întâmplător, la discuție era prezent și domnul prodecan al Facultății de Drept. Amândoi m-au îndemnat să încerc, să susțin examenul de admitere, vorbindu-mi despre excelență, șansă și viitor. Mama mea le-a împărtășit entuziasmul și a fost, pur și simplu, o ofertă de nerefuzat! Am promovat ambele examene de admitere, iar din acel moment, întâmplarea s-a transformat într-un început. Visul, care părea inițial îndepărtat, a devenit o prioritate. Așa a debutat această călătorie academică, dintr-un act de curaj și o clipă de inspirație, care aveau să-mi deschidă drumul spre o lume în care studiul și destinul s-au împletit firesc, sub lumina Parisului. În cadrul acestei formări academice am absolvit studiile de licență, apoi masterul în Dreptul și guvernanța afacerilor internaționale și europene, iar în prezent sunt doctorandă în cotutelă la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne și Facultatea de Drept a Universității din București. Tema cercetării mele, „Protecția împotriva discursului de ură în timp de criză”, a apărut din necesitatea de a răspunde unei realități concrete. În contextul pandemiei de  COVID-19, lucrând în cadrul Guvernului României, pe aspecte legate de relațiile interetnice, am observat direct cum situațiile de criză pot amplifica formele de intoleranță și discursul de ură, nu doar la nivel național, ci global, iar la vremea aceea informațiile și analizele privind discursul de ură erau lacunare. Din această experiență profesională am constatat cât de complex este fenomenul și că e nevoie de noi instrumente juridice și instituționale adaptate noilor realități sociale. Într-un astfel de context, în care granițele dintre libertate și responsabilitate devin tot mai fragile, discursul de ură nu mai poate fi privit doar ca o deviere morală, ci ca un test al rezilienței democratice și al capacității instituțiilor de a proteja spațiul public fără a-l restrânge. Este, în fond, o reflecție despre măsura libertății, despre modul în care dreptul, prin normele și valorile sale, poate reconstitui echilibrul dintre expresie și demnitate, dintre pluralism și protecție. Această perspectivă nu se rezumă la analiza juridică, ci se extinde către înțelegerea unui ecosistem social și normativ care, în fața urii, trebuie să-și redescopere resorturile de solidaritate și rațiune. În acest sens, cercetarea devine un exercițiu de reconstrucție intelectuală, dar și civică, o pledoarie pentru o societate rezilientă, lucidă și capabilă să transforme un context de criză într-o ocazie de a reevalua instrumentele existente, de a le adapta și de a reafirma, cu luciditate și echilibru, principiile care definesc democrația.

Ce înseamnă, concret, „discurs de ură” și cum îl identificăm, dincolo de simple opinii incomode care apar pe social media?

Definirea discursului de ură nu este un exercițiu simplu. Tocmai de aceea, subiectul suscită dezbateri intense, atât în plan juridic, cât și la nivel societal. Discursul de ură nu se reduce la opinii inconfortabile sau la exprimări critice, ci presupune o formă de comunicare care depășește limitele libertății de exprimare. Conform recomandării CM/Rec(2022)16 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, discursul de ură desemnează „toate tipurile de exprimare care incită, promovează, răspândesc sau justifică violența, ura ori discriminarea împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane sau care le denigrează pe acestea din cauza caracteristicilor personale sau a statutului lor real ori atribuit, cum ar fi rasa, culoarea, limba, religia, naționalitatea, originea etnică, vârsta, dizabilitatea, sexul, identitatea de gen sau orientarea sexuală.” Totuși, evaluarea unei expresii ca discurs de ură nu se poate face în mod abstract, ci implică o analiză contextuală complexă. Așa cum subliniază jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie avuți în vedere mai mulți factori: conținutul mesajului, contextul politic și social în care a fost rostit, intenția autorului, rolul și statutul acestuia în societate, modul de diseminare sau de amplificare a mesajului, capacitatea expresiei de a produce consecințe dăunătoare (inclusiv iminența acestora), dimensiunea și natura publicului, precum și caracteristicile grupului vizat. Prin urmare, nu orice discurs care ofensează sau deranjează este discurs de ură, ci doar acela care, analizat prin prisma acestor criterii, atinge un prag de gravitate suficient pentru a pune în pericol valorile fundamentale ale democrației și demnității umane.

Crizele globale din ultimii ani (pandemia, războaiele, migrația) au schimbat discursul de ură?

Analizând evoluția discursului de ură în ultimii ani, se poate observa că marile crize globale, precum pandemia, conflictele armate, migrația, nu au generat un fenomen nou, ci mai degrabă au reactivat și amplificat o retorică deja existentă, latentă în societate. Studiind această dinamică, în special în perioada pandemiei de COVID-19, dar și în alte contexte tensionate ale ultimilor cinci ani, devine evident că discursul de ură funcționează ca un strat discursiv preexistent, susținut de factori predeterminanți, fie că sunt istorici, culturali, politici sau sociali, specifici fiecărui context național. În momentele de criză, peste acest fond latent se suprapune un „strat suplimentar” de influență, determinat de incertitudine, frică, polarizare și de modul în care liderii politici, instituțiile sau mass-media formulează și propagă narațiunile dominante. Astfel, dinamica discursului de ură nu se schimbă fundamental, ci se intensifică, preluând și deformând temele centrale ale discursului public – de la securitate și identitate, la apartenență și vinovăție colectivă. Discursul de ură devine, în acest sens, un barometru al tensiunilor sociale și al rezilienței democratice: el reflectă gradul de vulnerabilitate al unei societăți în fața fricii și a incertitudinii, dar și capacitatea acesteia de a-și apăra valorile prin dialog și responsabilitate.

Cum se vede România, în materie de protecție juridică împotriva discursului de ură, prin ochii unui cercetător care se formează și în sistemul francez?

În materia protecției juridice împotriva discursului de ură, România își îndeplinește obligațiile asumate la nivel european, asigurând un cadru normativ care reflectă standardele stabilite de instituțiile europene și internaționale. Avem, în prezent, incriminarea expresă a acestui fenomen prin articolul 369 din Codul penal, care sancționează fapta de incitare la violență, ură sau discriminare, precum și dispoziții conexe privind infracțiunile motivate de ură. Totodată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are competența de a interveni, oferind un mecanism administrativ de sancționare și de protecție. Este important, însă, de subliniat că retorica urii, în formele ei cele mai grave, poate intra sub incidența sferei penale, acolo unde discursul nu mai rămâne la nivelul opiniei, ci devine un mijloc de incitare activă la excludere, violență sau ură. În practică, numărul cauzelor de discurs de ură raportate este redus, iar dintre acestea, foarte puține ajung în faza de judecată. Această subraportare reflectă dificultăți de identificare și de probare și o lipsă de conștientizare a faptului că discursul de ură reprezintă un comportament antisocial ce are consecințe juridice reale, inclusiv atunci când se manifestă în mediul online. Din această perspectivă, protecția nu ar trebui redusă la simpla existență a unui cadru normativ, ci ar trebui să includă măsuri de sprijin pentru victime, mecanisme de raportare și o educație juridică și civică menită să întărească încrederea cetățenilor în instituțiile statului. În egală măsură, este important ca societatea să conștientizeze că discursul de ură, prin depășirea limitelor libertății de exprimare, nu este o opinie, ci o formă de violență psihică, iar consecințele acestui fenomen, pe termen scurt, mediu și lung, în dezvoltarea unui individ, nu trebuie minimalizate, pentru că acest tip de comportament antisocial, prin natura lui, aduce atingere însăși demnității umane, iar demnitatea umană este inviolabilă și non-negociabil.

Te-ai aflat în miezul evenimentelor politice și electorale pentru alegerile prezidențiale și parlamentare. Ce ți-a atras atenția?

Libertatea de exprimare a rămas și în contextul electoral recent o valoare fundamentală a democrației. Totuși, în­tr-un climat marcat de hiperconectivitate și polarizare acută, discursul public s-a transformat vizibil. În timpul alegerilor prezidențiale, tensiunile politice și sociale s-au reflectat mai ales în spațiul online, unde dezbaterea de idei a fost, uneori, înlocuită de forme de violență verbală și atacuri personale. Această dinamică a fost amplificată și de repetitivitatea ciclurilor electorale, care a generat o anumită oboseală democratică și o diminuare a încrederii reciproce între actori. În acest context, procedura administrativă instituită pentru gestionarea conținuturilor online considerate ilegale a reprezentat o noutate. Ea a permis autorităților să reacționeze extrem de rapid la situații sensibile din campania electorală, inclusiv la mesaje care puteau conține elemente de discurs de ură. În egală măsură, această experiență a evidențiat și delicatețea echilibrului dintre protejarea libertății de exprimare și necesitatea de a limita efectele dezinformării și ale retoricii ostile. Privind retrospectiv, perioada electorală a constituit o provocare complexă, dar și un exercițiu de adaptare instituțională la noile realități ale comunicării politice. Din perspectiva domeniului meu de cercetare, a discursului de ură, putem afirma că a oferit prilejul unei reflecții utile asupra modului în care valorile democratice pot fi consolidate chiar și în contexte de tensiune, prin dialog, discernământ și cooperare multidisciplinară între actori.

Ce însemnă pentru tine experiența de a fi student/doctorand într-o altă țară? Cum e să fii student român în străinătate?

Sunt bursieră a guvernului francez, prin programul France Excellence, și doctorandă în cotutelă la Universitatea din București și Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne. În multe privințe, această experiență consolidează cooperarea științifică și reafirmă legăturile de prietenie dintre România și Franța. Pentru mine, nu a existat o separare între cele două universuri academice, ci ele au format, de la început, un întreg coerent, un parcurs franco-român pe care l-am urmat încă din perioada licenței. Ceea ce m-a impresionat în mod constant a fost deschiderea colegilor francezi și interesul lor autentic pentru România. Mulți dintre ei cunosc surprinzător de bine istoria și cultura noastră, au o curiozitate sinceră față de spațiul românesc și o admirație reală pentru felul în care românii vorbesc limba franceză, pentru rigoarea și tenacitatea prin care ne urmăm parcursul academic. Am simțit de multe ori că relația noastră universitară depășește granițele unui simplu schimb științific și este o formă de respect reciproc, construit pe valori comune: curiozitate intelectuală, solidaritate și eleganță culturală. A fi doctorand în Franța înseamnă, pentru mine, mai mult decât un traseu academic.

Este un exercițiu de deschidere și construcție intelectuală, dar și o ocazie de a crea punți între sisteme juridice și moduri de gândire. Prin cercetarea mea, am ocazia să contribui la un dialog juridic și instituțional între cele două spații, explorând soluții holistice și multidisciplinare în fața provocărilor contemporane, cum este discursul de ură. Într-un sens mai profund, această experiență este un bildungsroman – o formare personală și profesională, o călătorie interioară în care înveți nu doar despre drept, ci și despre tine, despre limite, despre curaj și despre apartenență. În tot acest parcurs, am avut sprijinul constant al celor două universități și al celor doi conducători de doctorat, care mi-au fost mai mult decât mentori – au fost repere de vocație și de destin. Prin exigență și încredere, m-au învățat că cercetarea este, înainte de toate, o formă de rigoare morală, un act de autenticitate față de adevăr și față de ceilalți. Încrederea lor în demersul nostru comun a depășit cu mult orice graniță pe care termenul de „străin” ar fi putut-o sugera. În această călătorie, am înțeles că există întâlniri care nu sunt întâmplătoare, ci menite să te așeze pe axa ta de sens – iar pentru mine, aceasta este una dintre ele.

Cum se raportează studenții francezi la teme precum statul de drept și valorile europene față de cei români?

Studenții francezi se raportează la statul de drept și la valorile europene cu o naturalitate care vine dintr-o cultură a dialogului și a responsabilității civice îndelungate. Pentru ei, democrația nu este doar un sistem, ci o formă de conviețuire intelectuală, un exercițiu continuu al libertății de gândire și al respectului reciproc. În spațiul universitar, dezbaterea nu este o confruntare, ci un mod de a înțelege lumea. Argumentarea devine un gest de maturitate, un mod de a căuta echilibrul între convingere și deschidere. Prin această rigoare a rațiunii și prin respectul față de pluralitatea ideilor, valorile europene capătă viață – se transformă din concepte în reflexe cotidiene ale spiritului civic. În același timp, studenții români, fie că studiază acasă, fie în străinătate, aduc în acest spațiu comun o energie lucidă și participativă, o curiozitate sinceră și o dorință reală de implicare. România trăiește în interiorul proiectului european, iar generațiile tinere nu mai privesc valorile europene ca pe o noutate, ci ca pe un element firesc al propriei lor identități civice și intelectuale. Suntem parte din același spațiu european al ideilor, al dialogului și al responsabilității, se observă tot mai mult aceeași preocupare pentru argumentare, gândire critică și echilibru între libertate și solidaritate. Este semnul unei democrații care a devenit parte din practică, nu doar din aspirație, și al unei generații care înțelege că statul de drept nu se apără doar prin instituții, ci prin conștiințe formate. Întâlnirea dintre tinerii francezi și cei români, în universitățile pariziene sau în proiecte europene, are o frumusețe aparte. Unii aduc tradiția dialogului democratic, ceilalți entuziasmul unei generații care trăiește Europa cu autenticitate. Împreună, confirmăm că Europa nu este doar o construcție instituțională, ci un spațiu viu al conștiinței comune, unde libertatea, demnitatea și statul de drept se cultivă zi de zi, prin dialog, respect și curiozitate.

Ai lucrat în guvern și parlament, în domenii precum drepturile omului, afaceri externe, minorități. Ce ai schimba sau îmbunătăți?

În activitatea mea am introdus o abordare holistică în tratarea temelor și provocărilor din domeniile de interes. Mi-am dorit ca fiecare proiect să reflecte o înțelegere interconectată a realităților sociale și instituționale, nu soluții fragmentare. În timp, multe dintre aceste inițiative s-au dovedit a fi modele de bună practică internațională, confirmând că deschiderea spre cooperare și interdisciplinaritate produce rezultate durabile. Cred că aceasta este o direcție pe carewar trebui să o menținem: avem nevoie de un dialog colaborativ și deschis între toate nivelurile – instituțional, academic, civic și diplomatic, cu susținerea și implicarea activă a partenerilor media. Provocările actuale nu mai pot fi abordate unilateral, ele cer specialiști capabili să privească realitatea din perspective multiple și să construiască parteneriate solide, bazate pe încredere și responsabilitate comună. Avem nevoie să consolidăm reziliența instituțională și socială, acea capacitate de a ne adapta, de a preveni și de a răspunde eficient provocărilor emergente. Prin exerciții constante de monitorizare, analiză și dialog, putem identifica din timp vulnerabilități și transforma riscurile în oportunități de consolidare. Este o formă matură de angajament public, care ne ajută nu doar să reacționăm, ci să anticipăm cu luciditate și să construim durabil.

Cum se construiește o carieră în drept internațional și european? Ce oportunități ar trebui să urmărească tinerii interesați de acest drum?

Răbdare, curiozitate și consecvență. Este un drum care cere nu doar cunoaștere teoretică, ci și înțelegerea contextului global, a modului în care dreptul se împletește cu politica, economia, diplomația și drepturile omului. Primul pas este formarea solidă, prin studii care să ofere o bază juridică riguroasă, completată de perspective interdisciplinare: guvernanță, afaceri europene, relații internaționale. Este important ca tinerii să combine rigoarea dreptului cu sensibilitatea pentru diversitate și dialog. Oportunitățile sunt multiple: stagii în instituțiile europene sau internaționale, în misiuni diplomatice, ONG-uri, organizații multilaterale, think-tankuri sau institute de cercetare. Toate acestea oferă șansa de a învăța din interior cum funcționează cooperarea internațională și ce înseamnă aplicarea concretă a principiilor juridice în situații reale. Totodată, le-aș recomanda tinerilor să caute mentorat și expunere internațională, conferințe, competiții de tip moot court, programe Erasmus, cercetări comune. Fiecare experiență adaugă o piesă importantă în construcția unei identități profesionale echilibrate. În esență, o carieră în drept internațional și european se clădește prin descoperirea vocației și perseverență, până la împlinirea ei, dar mai ales prin credința că dreptul poate fi un instrument al echității și al cooperării între oameni și națiuni. Este un domeniu în care cunoașterea devine punte, iar curiozitatea, formă de angajament moral, parte a unei etici profesionale personale.

Ai ales să fii prezentă atât în mediul academic, cât și în zona politicii și diplomației. Cum găsești echilibrul între rigoarea cercetării și realitatea adesea impredictibilă a deciziilor politice?

Echilibrul se găsește, cred, întorcându-mă mereu la esență. Academia, politica și diplomația nu sunt lumi paralele, ci domenii profund interconectate. Fiecare are propriul limbaj, propriile ritmuri și constrângeri, dar împărtășesc aceeași finalitate: înțelegerea și servirea interesului public. Rigoarea cercetării îți oferă claritate și repere, iar experiența decizională te învață flexibilitatea și responsabilitatea realității. În mijlocul acestor mișcări, norma de drept rămâne ancora, punctul de echilibru între rațiune și acțiune, între ideal și concret. Pentru mine, echilibrul nu înseamnă alegerea între cele trei domenii, ci dialogul constant dintre ele, un exercițiu de luciditate, empatie și coerență interioară, având capacitatea de a rămâne fidel principiilor, dar deschis soluțiilor.

Cum vezi rolul femeilor tinere în spațiul decizional – în politică, justiție, diplomație? E loc real pentru vocile lor?

Întrebarea aceasta mă duce cu gândul la Sarmiza Bilcescu, prima femeie avocat din Europa, româncă și absolventă a Sorbonei. Ea spunea la vremea aceea: „Am intrat în justiție cu pași de femeie, dar cu inima unui soldat”. Această frază conține, cred, întreaga esență a ceea ce înseamnă curajul de a pătrunde într-un spațiu care nu ți-a fost oferit, ci câștigat prin muncă și convingere. Astăzi, leadershipul feminin este tot mai prezent în instituțiile europene și în marile organizații internaționale, semn că lumea decizională se deschide treptat spre echilibru și diversitate. Dar transformarea reală nu se oprește aici, ci ea cere continuitate, solidaritate și curajul noilor generații de femei de a păși în politică, justiție sau diplomație cu aceeași forță interioară. Cred că profesionalismul nu are gen, dar curajul de a-l exprima în spații unde nu a fost mereu ascultat, face diferența. Tinerelor femei le-aș spune să aibă încrederea că locul lor în decizie este legitim și să acceadă spre el nu ca o revendicare, ci ca o contribuție firească la o lume mai echilibrată, mai lucidă și mai empatică.

Ce le-ai spune liderilor din business: poate fi cultura organizațională – limbajul folosit, atitudinea promovată – un catalizator al crizei sau, din contră, un mecanism de ieșire?

Cultura organizațională este, fără îndoială, unul dintre cele mai puternice mecanisme de reziliență într-o perioadă de criză. Limbajul, tonul, atitudinea și valorile care se manifestă în interiorul unei organizații pot amplifica tensiunea sau, dimpotrivă, pot genera coeziune și încredere. În momentul în care liderii comunică clar, empatic și consecvent, ei nu doar gestionează o situație critică, ci oferă un sens comun. O cultură bazată pe respect, transparență și responsabilitate devine un scut moral, un spațiu în care oamenii nu se tem, ci caută împreună soluții. Limbajul unei organizații nu este doar un mijloc de comunicare, ci o expresie a ethosului său intern. În criză, cuvintele pot fi factor declanșator sau vindecare. De aceea, cred că liderii din business trebuie să privească cultura organizațională nu ca pe un instrument de imagine, ci ca pe un pact intern de încredere, capabil să mențină echilibrul și direcția chiar și atunci când contextul devine impredictibil. În fond, liderii nu controlează întotdeauna criza, dar pot controla tonul prin care o traversează, iar acest ton, în cele din urmă, definește maturitatea unei organizații.

Crezi că liderii din mediul privat au un rol de „influenceri sociali” în criză? Ar trebui să se implice mai activ în setarea unui ton constructiv, nu doar în interiorul echipei, ci și în spațiul public?

Cred că liderii din mediul privat au un rol de influenceri sociali în perioade de criză. Ei nu sunt doar vectori economici, ci și formatori de atitudine publică. Modul în care comunică, deciziile pe care le iau, felul în care își sprijină angajații sau comunitățile pot influența direct încrederea socială. Într-un context marcat de incertitudine, vocea mediului de afaceri poate contribui la menținerea echilibrului societal. Mai mult decât oricând, e nevoie ca liderii din business să privească dincolo de propriul perimetru organizațional și să devină parteneri activi în dialogul public. Parteneriatul public-privat poate fi un instrument esențial în gestionarea crizelor și în construirea de soluții durabile, de la inovare socială la programe educaționale sau inițiative de solidaritate economică. O societate rezilientă se construiește atunci când instituțiile și mediul privat acționează complementar, nu competitiv. În acest sens, liderii de afaceri pot fi influenceri în cel mai nobil sens al cuvântului: nu prin imagine, ci prin exemplu – prin capacitatea de a inspira responsabilitate, echilibru și solidaritate, acolo unde este cel mai mare nevoie de ele.

Ai interacționat cu diplomați, parlamentari, funcționari europeni. Care e cea mai mare diferență de mentalitate între generația lor și a noastră?

Interacțiunea cu diplomați, parlamentari sau funcționari europeni mi-a confirmat că diferențele reale nu se măsoară în ani, ci în disponibilitatea de a înțelege și de a lucra împreună. În fond, maturitatea politică și profesională se vede în felul în care reușim să transformăm divergențele în dialog și interesele individuale în proiecte comune. Cred că esențial astăzi este să păstrăm deschiderea, și nu ca exercițiu de politețe, ci ca o formă de responsabilitate față de lumea în care trăim. Colaborarea activă nu se bazează pe uniformitate, ci pe recunoașterea valorii fiecăruia, indiferent de poziție, vârstă sau orientare politică. Într-un spațiu european tot mai complex, sentimentul de apartenență trebuie să depășească granițele partinice și naționale. El se construiește din încredere, din profesionalism și din convingerea că instituțiile și oamenii care le servesc pot acționa în același sens, chiar dacă vin din perspective diferite. Pentru mine, aceasta este adevărata cultură a cooperării: una în care experiența nu închide, ci rafinează, iar deschiderea nu slăbește, ci întărește capacitatea de a construi împreună.

Ce ți-ai dori să aducem din Franța în universitățile noastre?

Metodologia construcției argumentului, acea rigoare intelectuală care te formează să gândești în profunzime, să structurezi ideea, să o susții logic și să o exprimi cu claritate. Este o școală a rațiunii și a dialogului, care cultivă respectul față de celălalt prin forța argumentului, nu prin autoritate. Totodată, mi-ar plăcea să cultivăm mai mult plăcerea dezbaterii, nu ca exercițiu retoric, ci ca formă naturală de învățare și de deschidere. În mediul francez, dezbaterea este o practică vie, o parte esențială a procesului educațional, în care gândirea se formează prin
confruntare constructivă și prin curiozitate intelectuală. Și, poate la fel de important, aș adăuga orientarea către dimensiunea practică a domeniului studiat. În Franța, teoria și practica merg mână în mână: conceptele sunt analizate, dar și aplicate, iar universitatea rămâne conectată la realitatea socială și profesională. Această legătură între reflecție și aplicare transformă învățarea într-o experiență completă – una care nu formează doar specialiști, ci cetățeni capabili să gândească, să comunice și să construiască împreună

Crezi că mentalitatea europeană se formează mai ușor atunci când trăiești efectiv într-o altă cultură?

În calitate de cadru didactic asociat al Universității Paris 1 Panthéon-Sorbonne, predând în cadrul Colegiului Juridic Franco-Român de Studii Europene din București, am privilegiul de a lucra cu generații de studenți care trăiesc această experiență europeană în mod concret. În fiecare an, în cadrul programelor Erasmus și al parteneriatelor universitare, studenți francezi aleg să vină la București, iar cei români își continuă formarea la Paris sau în alte centre universitare europene. Structura dialogului dintre acești tineri este una de egalitate intelectuală și respect reciproc. Discuțiile lor despre drept, societate sau valori europene nu mai poartă amprenta diferenței culturale, ci exprimă o comunitate de gândire: aceea a unei generații care s-a format deja într-un spațiu comun de reflecție și solidaritate. Este tot mai clar că noile generații de studenți nu mai învață Europa, ci o trăiesc. Ei interiorizează principiile dialogului, ale cooperării și ale responsabilității comune. Iar în acest proces, universitatea devine mai mult decât un loc de formare profesională, un laborator al cetățeniei europene, unde ideile se transformă în legături umane și valorile în practică vie.

În companii, se vorbește tot mai mult despre „wellbeing” și „reziliență”, dar rareori despre limbajul intern. Ar trebui managerii să fie mai atenți la discursul pe care îl întrețin în organizație?

Limbajul intern este un indicator esențial al sănătății unei organizații, chiar dacă este adesea trecut cu vederea. Modul în care se comunică în interiorul unei echipe – tonul, formulările, atitudinea – modelează nu doar relațiile profesionale, ci și starea de spirit colectivă. Un limbaj empatic, constructiv și coerent creează încredere și claritate, în timp ce unul agresiv sau ambiguu erodează motivația și sentimentul de apartenență. Managerii nu sunt doar coordonatori de procese, ci formatori de sens, pentru că ei stabilesc prin cuvintele lor cadrul în care oamenii se simt ascultați, valorizați și implicați. Într-o perioadă în care se vorbește mult despre „wellbeing” și „reziliență”, cred că adevărata reziliență începe din limbaj. O organizație devine puternică atunci când reușește să transforme comunicarea internă într-un spațiu de încredere, în care dialogul înlocuiește monologul, iar respectul devine parte din rutina zilnică.

Cât de mult contează percepția colectivă într-o criză? Durează mai mult o criză atunci când oamenii sunt pesimiști?

Totul ține de percepție. Durata unei crize este relativă, pentru că nu se măsoară doar în date și indicatori, ci în felul în care este trăită și interiorizată colectiv. O criză percepută ca profundă poate dura mai mult prin efectele ei psihologice și sociale, prin nesiguranța care se propagă în timp. În astfel de momente, avem nevoie de un ethos social puternic, o reîntoarcere la esență, fie că vorbim despre drepturile fundamentale sau despre valorile europene care ne unesc. Ceea ce menține echilibrul unei societăți în vremuri de incertitudine este capacitatea de a reînnoi mereu contractul social. În esență, acest contract nu este doar o convenție politică, ci o formă de încredere reciprocă: între cetățeni și instituții, între dreptul de a alege și datoria de a contribui la binele comun. Atunci când acest echilibru este menținut, solidaritatea devine nu doar o valoare morală, ci fundamentul însuși al comunității. Crizele sunt trecătoare, încadrate temporal, dar încrederea și solidaritatea sunt cele care determină ritmul vindecării colective. Atunci când oamenii își regăsesc sensul comun, chiar și cele mai profunde momente de fragilitate pot deveni începutul unei reconstrucții mai lucide și mai puternice.