Saint Patrick's Day: 20 de ani de Irish pub dâmbovițean

Geamuri mari, lumânări care se reflectă în halbe pline cu bere, portrete ale lui George Bernard Shaw și William Butler Yeats, dar și poze cu echipa Arsenal, voci care se aud mai tare decât muzica, mobilă veche din lemn, halbe pline cu bere brună sunt câteva elemente din decorul primului Irish pub din țară, The Dubliner. La barul înalt, cu un laptop în față și purtând cu eleganță un fular, se află autorul scenografiei: David Larkin, cel care a deschis primul Irish pub din România. În limba engleză, Larkin este primul “publican” – termenul derivă din denumirea internațională de “public house” din care se trage “pubul” popular în cultura britanică, irlandeză și australiană și, de 20 de ani, și cea românească.

“Era ajunul Crăciunului din 1993, o seară ploioasă și mohorâtă, stăteam într-un bar înghețat și atunci mi-a venit ideea: orașul ăsta are nevoie de un pub.” Larkin a venit aici în 1991, împreună cu fosta soție de origine română, cu care locuise până atunci în Africa de Sud. Chiar dacă primele amintiri pe care le are sunt despre mineri și gaze lacrimogene, constată că, per ansamblu, “România a fost bună cu mine”. A observat că în perioada în care a venit aici existau oportunități peste tot, nu erau supermarketuri, baruri și restaurante: “Obișnuiam să mergem la restaurantul Victoria și chelnerii ascundeau meniurile, ca să nu aflăm prețurile reale”.

De profesie consultant în management hotelier, cu experiență câștigată la hotelurile Marriott din Egipt și Amsterdam sau din managementul unei croaziere pe Nil, Larkin se ocupa în acea perioadă de mai multe afaceri, printre care și importul de haine și pantofi din Italia. Cei care se ocupau de magazinul de pantofi cu care lucra i-au făcut o ofertă de închiriere a spațiului de 100 de metri pătrați ai magazinului, iar ideea care se conturase cu un an în urmă s-a concretizat astfel în primul Irish pub din București, The Dubliner.

Pentru deschiderea pubului, a fost nevoie de o investiție de 20.000 de dolari, o chirie de 60 de dolari/lună, mobilă autohtonă, aceeași pe care o găsim în pub astăzi. Pubul a avut succes de la început, iar explicația pe care o oferă Larkin este simplă: “În acea perioadă, românii nu puteau obține o viză să plece oriunde și aici aveau ocazia să vadă cum este să fii în afara României, să simtă un mediu străin”. În plus, comunitatea de expați era răspândită în tot orașul, se întâlneau doar la hoteluri ca Intercontinental și aveau nevoie de un loc unde să se simtă ca acasă.

Clienții au venit în număr mare, de aceea, în 1997, Larkin a mai deschis un pub, de data aceasta într-un spațiu de 280 metri pătrați, poziționat în centrul orașului și o investiție de circa 100.000 de euro: The Harp, unde “succesul a fost uriaș, era plin zi-noapte”. Nu se poate spune același lucru despre Molly’s, următorul Irish pub deschis de Larkin, care, deși a funcționat bine doi ani, s-a închis odată cu venirea recesiunii: “Organizam foarte multe petreceri de birou și banii care veneau de aici au dispărut brusc”.

Din cauza unor neînțelegeri cu proprietarii, spațiul fostului bar zace și acum gol. Larkin este rezervat în legătură cu informațiile financiare, dar admite că cel mai bun an a fost 2008, când a ajuns la o cifră de afaceri de peste un milion de euro. Cheltuielile principale se duc către taxe și salarii: dacă mai demult angajații erau în jur de 60, acum numărul lor s-a redus la jumătate. Valoarea bonului mediu într-un astfel de loc este cuprinsă, spune Larkin, între 120 și 150 de lei: “Străinii cheltuiesc mai mult decât românii, chiar și cei care nu au bani cheltuiesc mai mult, pentru că beau mai mult”. Dar într-un Irish pub se cheltuiește mult și pe mâncare, cea din categoria “pub grub”, ieftină, dar destul de grea: la The Dubliner, de exemplu, găsești un fel de mâncare compus din șuncă pe pâine prăjită, cârnați, garnitură de cartofi, plăcinte cu ciuperci sau carne, dar și cunoscuta porție de fish and chips, toate la un preț care trece ușor de 20 de lei.