Să nu dea Dumnezeu cel sfânt / Să vrem noi sânge, nu pământ!

Anul trecut, în iarnă, a fost o știre TV cum că dacă românii nu ies în stradă, noua lege a sănătății (pe atunci în fază de proiect) ar fi urmat să fie aprobată și să intre în vigoare în aceeași zi; ulterior, tiranul criminal de la Cotroceni era descris ca gata să deschidă focul contra manifestanților. Acum a fost o știre că guvernul criminal Ponta a omorât doi protestatari la Pungești și i-a rănit grav pe alții, încălcându-și în sfârșit tactica de a nu interveni contra protestatarilor.

Împreună cu filme educative despre Horea, Cloșca și Crișan prezentate la mini-televiziuni, desene pe net cu răscoala de la 1907, scene de la mineriada din 1991 ori versuri din Coșbuc (de preferință cele din titlul de aici) invocate sau postate pe Facebook, protestul de la Pungești a relansat mobilizarea insistentă pentru dărâmarea actualului guvern, fie în folosul unora care combat mineritul cu cianuri și fracturarea hidraulică doar dacă sunt făcute de RMGC și Chevron, fie în folosul altora care le combat doar dacă de pe urma lor câștigă actualul guvern. Numărul celor care își exprimă pe net sau offline regretul că ministrul Daniel Barbu n-a fost bătut ori ucis, care vorbesc de linșarea altor miniștri, dacă se poate a întregii clase politice, a devenit neașteptat de mare.

Fără îndoială, mulți dintre cei ce se exprimă pe net își varsă doar năduful și nu au intenția să bată pe nimeni în viața reală, iar mimetismul inerent în comunicarea pe net îi face pe cei mai tineri dintre ei să repete rapid ceea ce văd la alții, cu ușurința cu care dai “share”. Există însă inclusiv aspiranți la statutul de formatori de opinie care își folosesc site-urile ori conturile de Facebook ca să îndemne la violență sau doar să anunțe “revoluția”, fără a fi mânați deloc de furie, ci doar de calcule și de o mare iresponsabilitate. “Vine haosul. Vine revoluția. Vin luptele de stradă. Trădarea de țară se pedepsește cu moartea”, Libia, Siria sau Egiptul date drept exemple de urmat pentru noi și același gen de comparații deplasate între puterea actuală și dictatura ceaușistă, identice cu cele pe care le-am văzut anul trecut făcute între fosta putere și dictatura ceaușistă.

În unele cazuri, mesajele exploatează ca la carte nu doar frica oamenilor de viitor, ci și filonul xenofob pe care orice om îl are undeva ascuns în fundul minții, dar pe care foarte puțini aleg să-l cultive și să-și facă din el o filozofie de acțiune. “E ultima șansă a acestui neam înainte de lagărul de exterminare națională!” tună un mare formator de opinie care a descoperit brusc că “Silberstein, Stenimetz și Gitenstein” pregătesc “un experiment de tip nazist” menit să permită exproprierea a 80% dintre români. Aici trebuie subliniată însă lipsa de inteligență a actualilor guvernanți, care s-au repezit să eticheteze în bloc sau să vorbească la modul general despre extremism, legionari, neofasciști, anii ’30 sau anarhie, fără a explica ce vor să spună prin asta, la ce sau la cine se referă și fără a se obosi să remarce că majoritatea oamenilor care ies în stradă n-au nimic de-a face cu acest gen de mesaje.

Deocamdată, partidele tradiționale n-au pierdut cine știe ce, dar nici n-au câștigat nimic din punct de vedere electoral: foștii guvernanți de la PDL-MP-FC-etc nu pot să meargă până la capăt cu demagogia și să combată deschis mineritul cu cianuri și fracturarea hidraulică, atâta vreme cât ei le-au promovat intens anii trecuți; actualii guvernanți de la USL nu pot să meargă până la capăt cu demagogia și să combată deschis furia populară, atâta vreme cât ei au promovat-o intens anul trecut ca armă de luptă contra “dictatorului” care pe atunci ne vindea pe nimic resursele minerale către străini.

De pierdut pare să fi pierdut însă, cel puțin deocamdată, simțul realității istorice. Faptul că și în 2012, și acum, o bună parte a celor ieșiți în stradă sunt convinși că Ceaușescu n-a fost nimic pe lângă Ponta sau Băsescu și că Revoluția din 1989 n-a fost nimic pe lângă ceea ce făceau sau fac ei tinde să ajungă, din punctul de vedere al dezvoltării durabile a țării, comparabil ca pericol cu cianurile și fracturarea hidraulică.