Să dăm bizonului ce-i al bizonului

La alegerile locale, cetățeanul votează candidatul, nu partidul, explica într-un editorial Sebastian Lăzăroiu, așa încât acolo unde sunt primari PDL cu priză la electorat, ei trebuie să-i convingă pe oameni că trebuie să voteze la pachet și partidul, pentru că un primar bun cu un partid ostil nu va mai putea face nimic. În tabăra opoziției, traseiști ca Frunzăverde sau Dugulescu sunt salutați cu admirație și consacrați drept afini ideologici de către conducerea PNL. În “teritoriu”, cum spun politicienii, partidele nu mai candidează cu numele lor, ci în alianțe cu diverse denumiri ad-hoc (Mișcarea pentru Botoșani, Alianța pentru Viitorul Brăilei) și cu cromatici schimbate – violet sau verde în loc de portocaliu, de pildă, imitând tacticile de rebranding care îi atrag pe clienți să cumpere un iaurt cu un ambalaj și un nume nou.

Asemenea metode, care implică sforțări de gândire și chiar inventivitate, par o evoluție față de primitivismul gros, deja devenit clișeu, al “găleților” cu care partidele au tot momit oamenii la vot. Multe strategii sunt enunțate și dezbătute pe față, în ziare sau pe bloguri, nu în tenebroasele laboratoare ale consultanților, așadar am avea de-a face cu o creștere a respectului față de un electorat căruia nu i se ascunde nimic și i se explică limpede mișcările de rebranding. Și, de ce nu, ar fi și o dovadă de respect de sine al politicianului, al strategului ori al omului de media care vrea să arate că e ingenios și deschis. Cine studiază însă cu atenție respectivele dezbateri duse la vedere constată că din ele transpare un dispreț mult mai dur decât cel al mutelor “găleți”, care aveau măcar meritul că ofereau alegătorilor săraci ceva concret de mâncare. Acest gen de dispreț a fost exprimat deschis de deputatul Mircia Giurgiu când a propus votul obligatoriu, sub sancțiunea extremă a interzicerii dreptului de vot pentru recalcitranți, cu argumentul “Nu ar trebui lăsați să decidă dacă vin la vot sau nu; și acum sunt lăsați să decidă și nu participă la vot!”.

Exercițiile de “spunere pe bune”, în presă, pe bloguri ori în declarații publice, merg de la încercări de a le deschide ochii “idealiștilor finuți” care greșesc imaginându-și că e posibilă un partid al nepătaților și al necorupților și până la culpabilizarea pe șleau a “celor care refuză să-și asume o poziție” între dreapta și stânga sau a “bizonilor” care votează “iresponsabil”. Aceste exerciții reprezintă un excelent prilej de defulare din partea celor care recurg la ele, tocmai pentru că respectivii au cam tăcut până acum și s-au căznit să se arate respectuoși față de electorat, și când au fost înjurați, și când n-au înțeles de ce alegătorii votează clovni sau foști turnători, și când au văzut că Parlamentul sau clasa politică în ansamblu nu fac decât să scadă în clasamentul încrederii în instituții. Prin urmare, în loc de promisiuni electorale fără acoperire avem vituperări sincere, în loc de găleți avem sancțiuni pentru cetățeni și în loc de program politic avem rebranding comercial. Conștient sau nu, evoluția (ori involuția, dacă vreți) reflectă nu doar o disperare de moment din politica românească, ci mai mult încă, decăderea statutului de politician în toată Europa, subminat de forța piețelor financiare care își impun tot mai evident tehnocrații și managerii ei cu preocupări contabile în loc de lideri vizionari care să conjure Speranța (cu S mare).

Iar Speranța cu S mare nu e o ironie, pentru că de ea are nevoie nu numai politicianul ca să fie ales, dar și societatea ca să meargă înainte. Până acum, disprețul electoratului față de politicieni și viceversa tindea să fie strict local și ținea fie de ideea că o anumită parte a cetățenilor sau a politicienilor sunt nevrednici, comuniști etc. și că lucrurile se pot îndrepta prin venirea la putere a celeilalte tabere, fie de ideea că “în țara asta” totul merge prost fiindcă oamenii sunt necivilizați și instinctuali, iar politicienii sunt cu toții corupți, mincinoși și incompetenți, pe când în alte țări întotdeauna e mai bine. În bătălia de la noi între PDL și USL sau în cele din anul electoral european 2012, analiștii financiari au fost însă primii care au atras atenția că între tabere s-au estompat atât diferențele de programe, cât și capacitatea liderilor de a aplica după alegeri măsurile corespunzătoare ideologiei sau dorințelor lor. Nu politicienii ar mai decide, așadar, ci piețele, iar câștigătorii ar fi cei ce s-ar resemna să nu se mai lupte cu morile de vânt (cum a încercat un Viktor Orban, de pildă), ci să-și însușească un mod de gândire în care țara nu mai e atât un proiect economic, social și cultural, cât un business ce trebuie administrat cu maximă eficiență în condiții de concurență crâncenă.

Perdanții însă în această ecuație nu sunt însă numai politicienii, ci în primul rând cetățenii obișnuiți, adică “bizonii” etern blamați fiindcă nu votează cum trebuie sau “idealiștii finuți” ori “hipsterii” etern visători la o democrație adevărată. Fiindcă dacă politicienii au prima șansă să priceapă încotro bate vântul, nu au și tăria de a le spune și asta pe șleau alegătorilor. Sinceritatea lor ține atât cât ține disprețul exprimabil față de cetățeni; dincolo de el începe însă teritoriul delicat de unde ar trebui să se recunoască ei înșiși dinainte învinși de niște forțe mai presus de ei – or, așa ceva nu se face să discuți cu electoratul.