S-a născut în Casablanca, a copilărit în Italia, Anglia, Maroc și India, dar a ales să investească în România
Pe jumătate român, pe jumătate italian, Ion Florescu s-a născut în Casablanca, a copilărit în Italia, Anglia, Maroc și India, iar prima vizită în România a făcut-o la câțiva ani după terminarea facultății, în 1990. Acum conduce fondul de investiții RC2, care are investiții la Albalact și Policolor și își împarte timpul între București și Londra, unde se află și familia sa.
Ion Florescu vorbește românește cu accent englez, italiană și franceză. Nu-i place să facă poze, vorbește cumpănit și ține la program. Într-o zi are, în medie, trei-patru întâlniri, iar timpul alocat pentru un interviu trebuie respectat; își petrece jumătate din timp în România și jumătate la Londra, iar într-o lună merge, de regulă, în 3-4 călătorii.
Vrea să comaseze la București și activitatea din birourile de la Londra și din Serbia, de aceea sunt așa multe cutii prin birouri, spune. „În plus, la Londra am acasă un birou mare unde pot să lucrez.“ Zece oameni lucrează în biroul din București, aflat în preajma Teatrului Național, și fiecare dintre ei este implicat în activitatea a 4-5 firme. Spune că nu e în căutare de noi investiții, dar că este o perioadă bună pentru așa ceva, „dacă ai timp să le lucrezi“. Or fondul mizează pe implicare în firmele unde are participații, „nu punem bani și să stăm deoparte“.
Acum, RC2 are în portofoliu pachete de acțiuni la producătorul de lactate Albalact, producătorul de vopsele Policolor, hotelul Golden Tulip din Mamaia și Top Factoring, firma de recuperare de creanțe.
Parcursul său profesional poate părea neașteptat, dat fiind că a studiat istoria, la Cambridge, absolvind în 1988. „Practic am avut noroc că România a început să se deschidă exact când am terminat facultatea“, spune el. A venit pentru prima oară în România cu tatăl său, care la rândul său de mic copil a trăit în străinătate, bunicul lui Florescu fiind diplomat de carieră, iar după al doilea război mondial a rămas în Anglia. La acea vreme lucra într-o bancă. Prima slujbă a fost ca ziarist, în SUA, unde a lucrat cu David Frost, care a realizat interviurile cu candidații pentru prezidenție de la acel moment. A lucrat apoi pentru o emisiune săptămânală, de politică internațională, care acoperea evenimentele la nivel mondial.
S-a hotărât însă, având model experiența de bancher a tatălui său, să aleagă o carieră în afaceri, așa că s-a angajat la Schroders, o bancă de familie, preluată ulterior de Citibank. „City-ul de atunci e foarte diferit de cel de acum. Acum este dominat de băncile universale, foarte mari, care sunt de obicei rezultatul unor fuziuni între băncile de afaceri mai mici și bănci comerciale. Când am început eu erau mai multe bănci tradiționale, afaceri de familie, care erau mici din prisma activelor, dar aveau tradiție în diferite domenii, cum ar fi capital raising, M&A.“
La Schroders a urmat un curs intensiv pe finanțe, „foarte util, foarte bine făcut, cu un examen la sfârșit, dar diploma era folositoare doar în cadrul instituției“. A preluat apoi o funcție în cadrul departamentului de credit, ca să învețe cum se analizează o firmă. A urmat o altă poziție, în departamentul de M&A corporate finance, unde i s-a părut foarte interesant și a învățat foarte mult, „dar după ce am început să vin în România am vrut să fac ceva legat de această țară. Iar ei nu erau interesați“.
Spune că la prima vizită, când a venit să cunoască rudele îndepărtate și vechii prieteni de familie, nu a avut un șoc. „N-am crescut numai în țări dezvoltate, am copilărit puțin și în Maroc, și în Italia, care în anii ’70 nu era foarte dezvoltată, în India, câteva luni (eram foarte mic). Sunt un tip cosmopolit.“ Spune că a fost foarte interesant, pentru că auzise foarte multe despre România dar nu o vizitase niciodată. Însă totul părea trist: „Nu era lumină când ajungeam la aeroport, aeroportul avea o notă militară, lumea nu se purta bine cu tine, nu era lumină pe străzi. Pe de altă parte căldura umană mă făcea să mă simt ca acasă“. Dar a fost suficient pentru a se decide că vrea să lucreze aici. „Am o intuiție și îmi place tot ceea ce ține de schimbarea postcomunistă.“ Iar pentru că banca nu era interesată de România, ci doar de Polonia, Ungaria și Rusia, a părăsit instituția financiară. A cunoscut alți români din medii financiare influente, cu care a pus bazele unei firme ce făcea, spune Florescu, „un fel de project finance, corporate finance, aranjare de finanțare pentru proiecte din România, intermediere de achiziții“. Între proiectele la care a lucrat pe atunci dă exemplul unei finanțării pentru modernizarea unei instalații la Oltchim.
